Plecam spre Prunet, unul dintre satele Bratovoiestiului, s-o gasim pe Maria Baluta. „70 de ani, saraca, fara vreun urmas pe lumea asta, cu o pensioara amarita, din care nici piinea nu si-o poate lua“, ne spune primarul, oferindu-ne amabil un caz social clasic. Oprim la circiuma satului, sa ne orientam. Aflam cu stupoare ca Maria a inchis ochii de doi ani – „pai ce sa stie primarul?!“- dam sa plecam, dar nu mai apucam. Ca din senin, rasar linga noi nu unul, ci vreo zece-cincisprezece cazuri sociale. Adica jumate de Prunet.
„Ce, maica, adusarati ajutoare?“, trec drumul doua batrine, cu ochii mariti de curiozitate. Merg aproape lipite, cu pasul la fel de mic si sontorog, cu miinile impreunate. „Ia ce-adusarati, maica?“
Iscodesc in stinga, in dreapta, prin geamul masinii. Se intorc spre noi si nu vad decit pixul si agenda.
„E, oi fi cu curentu’?… Ori venirati la cineva anume?“.
Dupa ce se dumiresc ca nu le dam nici faina si nici nu le cerem bani pe curent, femeile incep sa boscorodeasca intre ele.
„Ce, fata, astia sint de la ziare d-alea, televiziune, io stiu… Ete, ca venira si pe la noi, tarani prosti… Ne baga-n seama, fata! Ne da la televizor!“.
„Nu pe tine, fata, n-auzisi ca o cauta pe-a lu’ Baluta. Cica o fac caz d-ala, social, parc’ asa-i zisara“.
„A lu’ Baluta? A, ce, fa, aia n-a murit acu’ vreo doi ani? C-am fost io la pomana ei, mi-aduc aminte, c-a-ngropat-o o nepoata“.
Dintr-o curte, o batrina se iteste pe dupa blanile din gard.
„Da, da, asa e, am fost si io la ea. A cazut in post, c-am mincat o fasole afumata“.
„Nacajita era, cum sa nu fie, la etatea ei… Da’ de, acu, muri… Aia… vi sa dusa socialu’, maica“.
„Da’ v-ajutam noi sa gasiti altu’, cum nu. Ia ziceti, ma, un caz social, asa, de ziar, cu oameni saraci, bolnavi…“, se-ntoarce prima batrina catre cumetre.
Poporul social
„Nacajiti? Pai nacajit e tot satu’, maica. Ha-ha, ia, numai sa te uiti in lungu’ ulitei astia, si numai de nacajiti dai. Na, trece-ma pe mine! Scrie: sint oarba, ca am apa neagra la ochi. Cataracta, de-aia, cum ii zice, ca n-am invatat carte. Asa… Nici dinti nu mai am, c-am ajuns batrina. Saraca sint, vai de capu’ meu, si mai vad si de niste nepoate, ca le-a lasat ma-sa in plata Domnului. Da’ io cu ce, pacatele mele, sa le tin, ca e pensia de nu poti sa iei nici de-ale gurii…“
„Ca bine zisasi, fata!“, vine linga ea o femeie oprita in drum, sa vada ce e acolo. „Io nici n-am pensie, iar barbatu’ a ramas fara servici… Si sacu’ de faina e sase sute de mii! Si mi-a luat vintu’ acoperisu’ de pe casa, da. Io cu ce sa-l mai pun acu’? Astept sa-mi cada din cer niste tigla, ca de piatra sint satula. Asa, scrie, maica: Marghioala Vasile, caz social!“.
„Si pe mine, pune-ma si pe mine la ziar. Mita Vlad ma cheama… Ce trebuie sa spun?“, se opreste incurcata o femeie intre doua virste.
„Spune, fata, ce probleme ai“, o lamureste un barbat tocmai iesit din circiuma. „Dinsii sint de la ziar, venira sa stea de vorba cu poporul, sa-l faca caz social, nacajit…“
„A, pai am probleme, cum sa n-am. Am reumatism, de-abia ma mai tin in picioare si medicamente n-am cu ce sa iau, ca pensia e mica si trebuie sa platesti curentu’ din ea si sa iei piine si sa sameni pamintu’, sa se faca la vara bucate… Am fost bolnava si cu capu’…“
„Lasa, fata, ca stim noi, n-ai avut barbat, de-aia te-ai damblagit la cap!“, zice omul, stirnit de chicotelile celorlalte babe. „Da’ pina la urma si asta e tot caz social, nu? Hai, zi acolo, ca poate-ti gaseste ziaru’ barbat sa te faca sanatoasa“.
Oamenii rid. Cine nu stie despre ce este vorba il intreaba pe vecin. Apoi ride si el. Vin si altii, care doar curiosi, tragindu-se deoparte, care sa intre in fata, sa-si spuna necazurile. Dar toti sint necajiti, toti au o suparare pe suflet, toti sint cazuri sociale.
„Sint Ion Vasile, am 78 de ani si am o fata handicapata de 50 de ani. N-o duce capul… Nu, n-a muncit niciodata. Si nevasta mi-a murit, vai de mine si de norocul meu! Eu sint cu inima, cu plaminii, cu tensiunea si naduful, ca mai bine m-ar lua Dumnezeu…“
„Ajunsai caz social, vai de zilele mele!“
„Ilie Tanase“ se inscrie urmatorul pe lista cu socialu’, coborit din caruta de oameni, sa spuna si el ce are. „Sint infirm si io, si sotia. Eu la mina stinga n-am decit un deget sanatos, iar nevasta n-are mina dreapta de la cot. I-a luat-o canceru’. N-avem pensie, n-avem nimic, decit foame-n noi“.
„Si a mea are cancer. Titina Anghel, de 70 de ani. Da’ ea are acolo jos“, face semn batrinul din cap, rusinat. „Vai de capul nostru, la amindoi. Ca i-am spus sa mergem la spital, s-o opereze, da’ ea nu si nu, ca, decit sa moara pe masa, mai bine sta asa, cit o vrea Al de Sus. Si acu’ ne uitam unu’ la altu’, batrini si bolnavi, de nu mai putem sa mai facem nimica. Sa murim, atit, da’ parca nici moartea nu ne mai vrea. O vrea si asta s-o platim, ca pe doctori, ca pe curent, ca pe primar…“
„Scrie, maica, si de copilu’ meu, ca si el e tot social“, isi face loc in fata o batrina, innodindu-si basmaua de doliu sub barba. „Ia: Ion Marinoiu, maica, il cheama. Are 42 de ani si n-are si el serviciu. Ca nu vrea nimenea sa-l bage in seama, ca cica n-are virsta! Pai ce, maica, la patruj’de ani nu mai esti bun de nimic? Asa a ajuns tarisoara asta, sa o faca numai tineretu’ de se tine de discoteci si fuste scurte? Ca baiatu’ meu ce-are? Nu e si el barbat in toata firea, sanatos? Eu l-am crescut si l-am facut asa! Acum sta acasa la mine, cu nevasta si copiii si se uita sa-i dau eu. Pai de unde? Mie cine-mi da? Dumnezeu? Asta mi-a dat seceta sa nu fac nimic anu’ asta si anu’ trecut si alalalt la fel. De ajunsai acuma caz social la ziar, vai de zilele mele…“
In spatele femeii in doliu isi face loc alta. Si dupa ea, un batrin cu ochiul alb. Si inca unul cu un picior de lemn tirsit in praful ulitei. Unul cite unul, nerabdatori sa se inscrie la caietul de cazuri sociale. Nici unul nu stie ce se va intimpla dupa aceea. Uite-asa, sa fie pe lista. Sa stie ziarul si televiziunea, si tara ca sint necajiti. Toti, nu doar Maria Baluta, care a mai si murit, Dumnezeu s-o ierte!, de nu mai poate nimenea s-o ajute acuma. Dar ei sint acolo, vii, si cine stie…
