Actorul Valer Dellakeza este un amestec de geniu, sensibilitate suprarafinata si trai boem, un amestec in care au intrat viscolul tineretii si apatia politica a anilor de maturitate, chinuri si pasiuni dezlantuite pentru arta dramatica. De multe ori a dus o lupta epuizanta, pentru a i se recunoaste statutul de nonconformist. Aparind interesele scenelor „privilegiate“, Ministerul Cenzurii (Culturii – n.r.) a impus teatrelor repertoriul din fiecare stagiune. Dellakeza, prin harul sau, a realizat situatii amuzante, transformind cuvintele in grimase, intrigi hilare, insa toate cu mesaj clar, prin care s-au defulat nu doar spectatorii avizati. Niciodata nu s-a speriat ca publicul lui de azi nu este publicul de miine. A jucat pe scenele teatrelor de pe aproape toate continentele lumii. Nu isi mai aminteste numarul reprezentatiilor, insa a interpretat peste o suta de personaje. Ultimul – pentru al carui spirit actorul si-a oferit oasele, carnea, nervii, creierul – a fost Luca din „Azilul de noapte“ de Maxim Gorki.
– Ce inseamna Luca pentru actorul Valer Dellakeza?
– Pe scena sau in afara ei?
– Fireste, pe scena!
– Mi-ar placea sa cred ca este acelasi lucru pe care-l reprezinta Valer Dellakeza pentru Luca. In acceptiunea mea, Luca este un locatar al unei permanente Siberii morale si spirituale. Acesta nu este nici Dumnezeu, nici Demon, ci este om care azi e bun, iar miine e rau. Forta personajului porneste, probabil, dintr-un adevar mutilat, dar, cu siguranta, dintr-o tara a dreptatii inexistente.
– Luca poarta o ranita pe spinare, la care nu renunta niciodata. De ce?
– Asta inseamna ca oricind este pe picior de plecare. Nu renunt la ea, nu pentru ca ar fi o povara suportabila, ci pentru ca in ranita am un simbure de ziua, vise destramate, „ochiul“ lui Platon si „fuga de moarte / cea mai frumoasa dintre arte“, doua dintre versurile tale care m-au tulburat.
– Intrarea in scena a personajului este socanta, insa plecarea acestuia se inscrie, oarecum, pe linia clasica. Tu cum simti?
– Fara indoiala, plecarea din scena a lui Luca nu este cea dorita de actor. Consider ca ar fi fost cu mult mai interesant ca disparitia lui sa se faca pe nesimtite, un fel de fulguratie, asa incit spectatorii sa se intrebe daca Luca a existat cu adevarat in acest azil si nu cumva a fost simbolul altei lumi. In fata publicului, spiritul meu trebuie sa apara despicat in doua lumi. Dreptul meu de a fi neincrezator este unul fundamental pentru victima care si-a irosit spiritul, inghitindu-si propria-i umbra. Pentru ca in ranita simt ca mai am ceva, la fel de esential: o miscare-nghetata.
– Deja, am impresia ca faci trimitere la mai multe personaje. Cu precadere la personajul negativ. Ma-nsel cumva?
– Nu. Ai intuit perfect. Intotdeauna cind personajul devine putere negativa, in el se dizolva religia artei teatrale. Este cumplit, dar adevarat. Pina acum cred ca am adunat aproape toata bucuria si tristetea din lume, sub „amenintarea“ zeitei mele, Thalia.
– Ai fost sedus de cariera teatrala, de aplauzele cu care ai fost rasplatit. Actorii adevarati au avut probleme mari, in sensul dificilei detasari de personajul interpretat. Unii dintre ei au platit scump pentru „vina“ de a se confunda in totalitate cu „eroul“. Nu o data te-am vazut „absent“, misterios ori ca o spaima in fata nebulosului. Refuz sa cred ca din pricina harului tau, paradoxal, nu ai avut necazuri.
– Stiu ca permanent esti cu simturile in alerta. Ai dreptate. N-am scapat de crucea pe care o port, la care multi rivnesc, insa ei nu stiu cit de grea este. De mai multe ori a trebuit sa suport consecintele talentului meu. „Unchiul Vanea“ de A. P. Cehov, in care am fost protagonist, este ilustrativ in acest sens. Doua ore, lacrimile imi brazdau fata continuu. Nu reuseam sa ma detasez de personaj. In restul zilelor, pe strada, mai ales in familie, ramasesem tot unchiul Vanea. Pentru mine, a fost o drama tulburatoare. Unchiul Vanea isi construise o lume a personajelor in pofida existentei sale in alte coordonate spatio-temporale. Pentru sotia mea nu mai eram Valer, ci unchiul Vanea. A fost groaznic. Doar marii filosofi existentialisti pot dezlega misterul acesta.
– Au mai existat piese de arta dramatica, in care ai jucat, si ti-au marcat destinul artistic?
– Categoric, da. Toate spectacolele realizate de Silviu Purcarete si Vlad Mugur, pe care nu-i consider superspecialisti in regie. Din punctul meu de vedere, cei doi titani au devenit institutii.
– Nu ti se pare ca exagerezi?
– Deloc. Stii bine ca este vorba de respectul de sine. Si daca vorbim despre respect de sine, nu ne referim la promovarea autonemultumirii, a orgoliului si vanitatii. Omul mindru este un om despotic, trufas, arogant si egoist. Un astfel de respect de sine este condamnabil din punct de vedere moral. In societatea noastra, sintagme ca „fa ceea ce-ti face placere“, „sa-ti satisfaci doar propriile tale dorinte“, „ai grija sa-ti capeti drepturile, indiferent de consecintele pe care le suporta ceilalti“ au devenit maxime. Or, omul capata respect de sine real si profund atunci cind se stie iubit de Dumnezeu, neconditionat. Abia dupa ce i s-a iertat pacatul, omul este in stare sa se ierte pe sine. Iar la mine nu poate fi vorba de lipsa respectului de sine. In caz contrar, vorba celebrului regizor Bernardo Bertolucci: „Sint, Slava Domnului, ateu!“
– Valer, mi-ar placea sa cred ca iti multumesc tie si nu vreunui personaj de care inca nu te-ai detasat spiritual.
– Dar tu cind scrii poezii, esti Christian sau esti altul? Or, acum nici tu nu scrii si nici eu nu sint pe scena. Pacat ca ne intilnim asa rar!
