„Pe Adrian Nastase o sa-l dau jos!“
Biroul primarului Nicu, 2003, in plina guvernare PSD. Decor oarescum ironic: Ion Iliescu pozeaza pe peretele de vest, iar Nastase ii scruteaza, de la rasarit, rictusul. Ori e o subtilitate politica a lui nea Nicu, ori e mina vreunui crismangiu care a incurcat personajele cind le-a batut in cuie. Oricum, e invers decit ne-a dezvaluit istoria. Comandam o explicatie mica, pe care nea Nicu ne-o serveste pe nerasuflate. De la pozitia premierului la evidenta oualor din sat, trecerea s-a facut fara somatie.
– Interesanta imagine, dom’ primar. Ion Iliescu la vest de Adrian Nastase. Ce se-ntimpla?
– Ce se-ntimpla? Eu am fost bolnav o perioada, am ceva probleme cu inima. Cind m-am intors din concediu, acum dupa 1 aprilie, am gasit tablourile asezate cum le vedeti. Cred ca vicele…
– Atunci, v-a cam „lucrat“ in lipsa vicele.
– Nu, domne, si oricum pe Adrian Nastase o sa-l dau jos.
– Aoleo, cum asa?
– Deci o sa-l pastrez aici, deasupra capului, pe domnul Iliescu, fiindca-i presedintele tarii, iar pe domnul Nastase am sa-l duc unde este locul lui, la sediul organizatiei noastre, pentru ca e presedintele partidului.
– Asa-i trebuie daca e presedinte. Cite gaini aveti in comuna?
– 723 ne-au iesit la recensamint.
– Si oua?
– Cu ale domnului Nastase?
– Cu.
– Pai, la o socoteala simpla, inmultiti si dumneavoastra cu doi.
– 1.446 plus doua. Corect?
– Corect.
Daca Dinel nu face prostii, atunci cine?
Poate credeati ca-i fiul vreunor boernasi de provincie. V-ati inselat! Ca orice artist lansat din inima Leului, Dinel Staicu are si el o mama simpla, dupa vorba, dupa straie si-un tata plecat prin sat. Casa de copii nu-i acasa. Doar batrina, care dupa ce sarisem noi de citeva ori ca mingea incercind sa furam cu ochiul o miscare, un detaliu, ceva, de peste gard, vine-n pas domol la poarta. Poarta manusi si mineci de faina. Ne deschide si ramine tintuita ca la expozitie, pina aude ca vorbim romaneste.
„Bine te-am gasit, maica! Ptiu, ce-ti seamana Dinel, parca
i-ai fi mama…“ Cuvintul magic, Dinel, o face sa tresara usor. Chiar are emotii, dar citi nu au cind le suiera numele de Dinel pe la ureche? Pai, da, zice, eu sint mama lui. Femeia isi potriveste broboada, apoi si-o innoada cu stil sub barbie. Tot nu-i lamurita ce vint ne aduce si nu stie daca sa ne pofteasca inauntru au ba. „Dinspre Craiova venim, mama, de la Gazeta de Sud. Eram curiosi sa vedem cine i-a dat viata lui Dinel. Ce faceai?“. „Ce sa fac? Iete, niste piine… „La un semn, Viscol, responsabilul cu penetrarea partii locului de catre Gazeta de Sud, scoate chitantierul. „Hai sa facem o afacere, maica. Noi iti dam un abonament la Gazeta, iar mata nu platesti nimic. Uite, semneaza aici!“ Gestul pare c-o misca, nu intr-atit cit sa se-mbujoreze, dar macar sa ne poata iscali de primire. O face greoi, inca nedumirita. „…E un cadou, asa, pur si simplu pentru ca esti mama lui Dinel, iar el e personajul nostru preferat. O sa vezi ce frumos scriem despre el!“, o amagim noi. Admite pina la urma ca ziarul de dar nu se cauta la virgula si, vazindu-ne reporteri cu obraz subtire, parca nu ne-ar lasa sa plecam fara o dezvaluire parinteasca in buzunar.
„Auziti, maica, sa stiti ca si noi il certam ca se baga in toate prostiile… Cu fotbalu’ asta, deh, da’ zice ca-i place rau. Si ca, daca nu se baga el, atunci cine?“
Piinea lui Cacaleceanu, spaga noastra cea de toate zilele
Ai cinci degete la-ndemina, poti numara oamenii de afaceri din Leu si-ti mai si ramin sa te scarpini gazetareste in crestet. Cei cu prejudecati nerasturnate nu vor crede ca e un nume de succes Cacaleceanu. Pina nu vezi, te umfla risul, stim. Dan Cacaleceanu are undeva pe la 35 de ani, din care vreo cinci sacrificati pe santierele patriei, in Israel. S-a intors printre cei dragi cu o banateanca la brat si-o poala de dolari. De ajuns sa se incumete a invia legenda ce poarta apostila lui bunica-su, odinioara, intiiul facator de piine al tinutului. N-a stat pe ginduri, a dat bice investitiei si-odata ridicata brutaria, cuptorul a devenit fabricuta de lei. Cu trei oameni in slujba, acest Cacaleceanu acopera nevoile citorva mii de tarani, iar ce-l onoreaza peste poate e ca unii ii adulmeca produsul de la heheei, zeci de kilometri departare. In raport cu inflatia de smecherasi care, cu ce dobindesc in pribegia Occidentului vin sa contribuie numa’ la sporirea venitului de cinzeaca pe gitul romanului, tipul nostru are ce-i trebuie pentru o desprindere de anonimat. Sa nu ne banuiti acum ca am fi intins mina la stiti dumneavoastra ce in schimbul acestui marunt serviciu de imagine. Nu, omul si-a periat obrazul cu dosul palmei si, pe nesimtite, ne-a strecurat pe bancheta cinci piini fierbinti. Ce era sa facem? I-am aruncat inapoi un mersi si-am demarat cu nor de praf in urma, rugindu-ne sa nu se razgindeasca. Noul regulament de ordine interioara al GdS prevede insa ca spertul, atentia, pomana sa se imparta frateste in redactie. Ceea ce am si facut, fiindca, oricum, spaga se racise pe drum.
Om bogat, om sarac
Povestea celui mai bogat om din sat fata cu a celui mai nenorocit trebuie sa aiba sare si piper, ne-am gindit. Asa ca s-a pornit in cautarea celor doi viitori eroi de ziar. Pe cel bogat, Ion Dinca, nu l-am gasit. Iesise probabil sa amusineze vreun biznis pe la oras. In Leu n-am gasit decit vila – pustie si portocalie piersica – la vreo trei miliarde, dupa cum si-a dat cu parerea „adunarea satului“ prin gura impartitorului de ziare locale.
Pe Marinica – evident, cel mai sarac leovean – l-am gasit acasa. Prajea peste. „Luai alocatia lu’ asta mica si cumparai un kil de peste si doua pungi de malai. Pusaram de mamaliga…“, facu din cap Marinica spre plita de linga pat. In picioare, cu fruntea aplecata sa nu atinga tavanul, nevasta-sa mesteca virtos in ceaun. Alaturi, citeva bucati de peste inotau in clabuci de untura. „Chemai si niste vecini, ca n-au ce minca. Zisai sa ia si ei in gura o buca’ de peste fript. Mi-or da si ei cind or avea… “
Pe pat, strimt si cu paiele acoperite de bucati de patura, doi barbati striveau intre degetele mari si murdare jumatati de tigari. Plescaind din limba dupa fiecare dusca din tuica de pruna, asteptau rabdatori ospatul, fara sa ia seama la mirosul tare.
„Ca nu avem nimic-nimic. Sintem saraci lipiti, vai de capul nostru…“, incepu sa ser vaiete Marinica, simtind ca e rost de ciolan. Isi sterse miinile una de alta si incepu sa-si agite larg miinile. „Si nu ma gindesc decit la copiii astia, ca n-au si ei ce minca, nu stiu ce e aia ciocolata… Io nu muncesc decit daca ma cheama cineva.
M-au dat afara de la serviciu, eram si eu electrician. Nevasta-mea nu munceste, e bolnava. O doare inima, a facut si infarct mai demult. Luam ajutor de la primarie si alocatia copiilor – sapte cu totii. Una e maritata, la Constanta. Un baiat e handicapat si pe doi i-am dat la camin, ca n-avem cu ce sa-i tinem. Da’ ii iubim pe toti, ca sint ai nostri. Ma doare sufletul de ei…“
Ultimul deget de untura
Marinica isi mai inmuie vocea inainte insufletita. Ochii – unul dintre ei albit si fix – se inchisera des de citeva ori, parca ferindu-i de lacrimi. Ofta adinc. „Astept acuma sa vad daca ma cheama cineva diseara la munca… Mai fac si eu un ban… Ca televizoru’ asta l-am luat de la un om, pe patru zile. Trebuie sa adun ceva de medicamente… Vine Pastele… Ne mai omoara si astia cu taxele lor, numai la curent, eu si sora-mea – care sta in casa aia din fata – am platit patru sute de mii. Si n-avem decit un bec! “ Marinica se mai uita in jur. Cum nu-i mai veni nimic in minte, tacu, cuprins de o tristete coplesitoare.
Barbatii isi stinsera tigarile intr-un capac de conserva, apoi mai luara un git de tuica. Nevasta lui Marinica dadu tigaia la o parte. Pestele era gata. De dupa fusta ei aparu Claudia, minjita pe la gura de malai. Taica-sau o apuca in brate. „Ea ne-a ramas cea mai mica in casa… Uite, ii e foame, ca nu minca decit doua eugenii de dimineata“. Copilul se zbatu in baretele lui, cerind sa coboare, apoi se refugie, leganindu-se pe picioarele goale si murdare, dupa plita. „Nu vrea sa se-mbrace. Are o alergie, nu stiu, da’ nu suporta pantalonii pe ea. Asa, are hainute, cum nu, si curate, ca le spala ma-sa…“, mai zise Marinica, scarpinindu-se la ceafa.
„Daca ne-ar mai ajuta si pe noi cineva… cu niste bani… ca noi am munci, da’…“ si isi supse un ultim deget de untura.
Fata din gradina
Simona Munteanu nu e chiar mindra care sa intepe intr-o-ncrucisare de priviri inima unui gigolo inmatriculat la oras. Nu are profilul si nici pornirile artistice ale unei dansatoare de cabaret dupa care sa-ti patineze ochii. Ceva miscator trebuie sa prezinte fata, totusi, ca altfel nu am fi dat-o in urmarire pe ulitele golite de frumuseti trupesti. Obraji de fecioara, gata sa ia foc la cea mai mica atingere intima cu vorba, ochi albastri, ca de peste, licarind subtil a frustrare – cum sa pozeze ea, chip neinsemnat pe talpa tarii, la ditamai ziaru’? Format mediu: 1,62 m/ 52 kg, talie, artan, balconase, toate la locul lor. Pe umeri apasa toata averea parintilor, casa, pamintul, toata gama de pasari si dihanii de sacrificiu, minus Dacia, care s-a vindut pentru ca dom’soara Simona sa studieze Literele la Craiova. E anul trei, naveta Leu – Craiova, cu otobuzu de 7 dimineata, retur seara la 6. In inventarul cultural are citate din Rousseau, Decart si chiar din Emil Cioran, dar poate fi facuta de rusinica intrebind-o ceva din neica Tudor Arghezi, numele fostului ei liceu. 22 de ani, neimperecheata. Merita vazuta!
La Leu traieste Lady Di, in carne si fasoane
Tocmai isi terminase banana. O halise toata, si chiar mai smotocise si coaja sa adune tot-tot. Acum statea tolanita intr-o rina, in mijlocul razorului de ceapa. Zulufii din frunte, adunati laolalta in virful capului cu ata rosie, ii cazusera pe ochiul sting. Se uita pe sub ei, lenesa si rasfatata. Tiii, buna banana. Parca ar mai fi mincat una. Macar o bucatica. Se cam saturase, dar nu se putea impotrivi poftei nimicitoare. Si cind te gindesti ca mai daduse gata o jumatate de mar si trei bomboane cu lapte!
Dar acum ii era prea lene sa mai faca rost de ceva. Toata ziulica alergase de colo-colo, prin razoarele stapinului, prin casa, pe la bucatarie, iar prin casa, iar prin razoare. Mai venisera si musafirii aia, se jucase cu ei vreo ora. O luasera in brate pe rind, s-o pupe, s-o mingiie, sa-i ciufuleasca zulufii. Immm, ii placuse nevoie-mare, mai ales ca scosesera din buzunar bunatatile alea de bomboane. Basca o tabletica de ciocolata…
Daca stia cum sa se poarte! Uite-asa se-nvatase de mica, de cind a adus-o primarul: sa se rasfete, sa se gudure, sa intre in voia celor mari. Sa fie mereu vesela si jucausa pentru ca – asa auzise – era dulce, fermecatoare. Asa obtinea tot ceea ce-si propunea. Si cu cita usurinta, pentru ca rolul i se potrivea ca o manusa: mica si frumusica, curata si imparfumata mereu, un bulgaras alb sprintar. Si mai invatase un truc: sa-si fixeze indelung privirile umede si limpezi, printre zulufi. Iar de aici, rezultatele nu se lasau mult asteptate. Asa ca isi mai putea permite sa trindaveasca vreun ceas, doua, la umbra firelor de ceapa. Cind o sa i se faca foame, o sa iasa tiptil din ascunzis si o sa se duca drept la bucatarie. O sa faca mutrita aia cuceritoare si o sa primeasca tot ce-i va pofti inimioara. Ciocolata! Da, da, de data asta vrea o bucata mare. Cu alune. Si, ca desert, niste bobite din alea, mici si colorate, pline de arome, special facute pentru un canish de vita nobila asa cum este ea, catelusa Diana din comuna Leu.
Ultrastrimte
• Primarul Nicu are in vedere ridicarea lui Dinel Staicu la rang de fiu al satului sub motiv ca da, din cind in cind, cite-un picior de ajutor echipei de fotbal locale.
• In Leu, pina si cucul cinta dupa cum joaca PSD. Din curtea scolii, concertul rozelor e bruiat zilnic de singurul instrument care da glas opozitiei: fluierul profului de sport, de la PD.
• La Leu, au fost acordate pina astazi 85% din titlurile de proprietate, de catre inginerul agronom Ion Gheorghe Iustinian Alexandrescu. Toti patru sint viceprimarul comunei.
• Primarie serioasa – Leu – astept finantari: treijde miliarde pentru o buca’ de drum din soseaua nationala si inca vreo treizeci pentru alimentarea cu apa. Primim si carduri.
