O ulita mai dosnica din Ciuperceni, o casuta modesta, care a fost cindva destul de falnica; gardul paraginit si poarta cam subreda. „Aici sta?“ intrebam. „Aici! Tanti Vioricaaa….“, striga o vecina. O mogildeata se indreapta incet – incet spre poarta. La inceput, ne priveste cu teama, apoi ne povesteste cit e de greu sa fii batrin si singur si fara nici un venit.
„N-am lemne, maica, nu sint bani, cu ce sa cumpar daca n-am nici o pensie, nimica?! N-am ulei, nici sare, nici piine… uitati-va ce maninc eu!“, spune cu tristete batrina Viorica Beica aratind spre un tuci in care se afla un codru de piine veche si o mina de coji de cartofi, spalate. Le fierbe si… gata masa! Nici nu iti vine sa crezi ca din resturile astea se hraneste un om!
Are peste 80 de ani, dar e atit de putinica la trup incit o poti confunda usor cu un copil.Cu citeva luni in urma, i-a murit mosul; pe de o parte l-a plins, ca ii e greu acum, singura; asa, amindoi, desi saraci lipiti, macar se aveau un unul pe altul. Pe de alta parte, parca a fost o usurare ca l-a iertat Dumnezeu de chinuri. Era bolnav Petre, zacea de multa vreme la pat, iar ei nu aveau bani nici de ale gurii, daramite de cumparat medicamente!
Ramasa singura si din ce in ce mai saraca, femeia traieste de azi pe miine, din mila vecinilor. Daca n-ar fi ei, ar muri de foame curind; „Ei, maica, ma mai ajuta, ca altfel… uite, femeia asta, care mi-e si cumnata, mi-a platit lumina ca n-aveam cu ce, si e si ea singura si saraca“, spune baba Viorica, stergindu-si o lacrima cu coltul basmalei.
Frig si foame
Viorica a muncit toata viata; ba la CAP, ba pe la oameni prin sat. S-a intretinut din munca ei; si tot din puterea bratelor si-a crescut si copiii. Numai ca, pe linga saracia in care se zbate acum, femeia sta si cu grija pentru fetele ei, maritate departe si la fel de sarace ca si ea. Ii e dor de Marinel, nepotul pe care l-a crescut de mic si care acum, din amintirile femeii, trebuie sa fi terminat armata.
„N-a mai venit pe la mine defel!“, isi spune femeia oful. Griji isi face pentru familia ei care e departe, pentru faptul ca nu are pe nimeni sa o ajute sa ii faca si ei o pensie; din arhiva CAP s-au pierdut citeva hirtii, tocmai cele care atestau ca a muncit si ea acolo. „N-am pensie nici un franc! Nimic! Si am muncit si eu pe vremuri la ceapeu, ma duceam cu sapa pe cimp si mincam piine cu ceapa….“
Nici de venitul minim garantat nu poate beneficia Viorica. In afara de casa prapadita, mai are doua pogoane de pamint la cimp. Nu le munceste pentru ca nu mai are putere, iar de vindut… cui?! Dar, din cauza pamintului, nu s-a incadrat in criteriile cerute de lege ca sa primeasca si ea niste bani. Totusi, cei de la primarie nu i-au intors spatele: „Ba nu, maica,
m-au ajutat! Cind a murit Petre, mi-au dat un ajutor de ala, de inmormintare, ca altfel… cu ce era sa il ingrop?!“, si-aminteste batrina.
In soba nu e nici un foc, iar camera e ca un frigider. Nu are lemne de „risipit“ pe incalzire: cara zilnic cu spinarea, atit cit mai poate, citeva surcele, coceni lasati pe cimp, ce poate si ea pune pe foc atunci cind fierbe cite o zeama lunga care sa ii tina de foame. Noaptea se acopera bine cu plapuma veche. Nu se mai gindeste la primavara care va sa vina, nici la ziua de miine… Ce o fi o fi!
Seara se inchina pe la icoane: „Doamne, Tu sa ai grija de mine!“ si verifica daca luminarea e la locul ei. „Sa nu mor fara lumina!“, da glas unei temeri ascunse.
Dupa ce ne povesteste viata ei, ofteaza cu tristete: „deh, asa mi-o fi fost mie dat, sa fiu singura si fara de nici unele la batrinete!“. Nu ne lasa sa plecam ca de la o casa pustie, iese in frig si ne conduce la poarta: „Sa traiti, maica, sa mai veniti pe la mine!“
