„Ne-a ajuns blestemul petrolului! Murim de sete, ni se usuca gradinile, fintinile sint pline de mocirla, pasarile stau cu giturile intinse si ciocurile iasca… Macar aveam apa de pe conducta, dar de o saptamina ne-o taiara si pe aia. Ne lasa sa murim de sete si de foame, ca nu se face nimic nici in gradini, daca nu udam!“, ofteaza farcasenii.
Grea boala pentru satenii din Farcas arsita acestei veri! Vitregiti deja de soarta, cu fintinile sarace de mai bine de 15 ani, oamenii au ramas de o saptamina si fara apa care le curgea pe conductele din curti. Si cu fiecare zi de seceta le seaca si rabdarea, si lacrimile, si devin tot mai furiosi pe cei care le-au uscat pamintul, pe primarul care nu face nimic sa ii ajute, pe soarta…
S-a facut saptamina de cind farcasenilor, mai precis celor din satele Moflesti si Statiesti, li s-au uscat conductele din curti si, o data cu ele, gradinile si gitlejurile animalelor. Putini sint cei care mai au fintini care sa dea mai mult de doua galeti de apa tulbure pe zi. Iar in curtile celor care totusi mai detin asa minuni se stringe lumea ciopor sa ia o canta de apa pe care s-o dramuiasca sa ajunga si pentru ei, si pentru dobitoace.
„In urma cu 15-16 ani, ne-au tras conducte in curte, de la sonde, ca tot ei ne-au lasat si fara apa. Au lucrat beti pe la sonde si a avut loc o explozie care a secat pamintul. Nici cind ne dadeau apa la robinet nu curgea girla, dar tot era ca sa iti faci treburile. Acum, de o saptamina, ne-au taiat-o si pe aia. Isi bat joc de noi, murim de sete, gainile mele stau cu trocurile uscate, oamenii merg kilometrii ca sa aduca o galeata de apa de la cine mai are in fintini“, spune Stefan Rascu, in asentimentul satenilor strinsi roata la poarta unuia dintre ei ca sa dezbata problema apei.
„O, sufletul meu, ca rau ne lasa Dumnezeu sa patimim!“
Oamenii se agita, vorbesc toti deodata, barbatii gesticuleaza si ridica glasul, femeile isi fring miinile si o batrina plinge incetisor, stergindu-si ochii cu coltul baticului:
„Ma lasara sa aduc apa de la un kilometru, maica, eu, la 73 de ani. O sa murim de sete si de foame. Daca udam si noi zece cuiburi de rosii, sa avem ce minca, si tot era bine. O, sufletul meu, ca rau ne lasa Dumnezeu sa patimim!“. Apoi Maria Militaru tace, amutita parca de necazul venit peste ei si isi leagana doar capul prins in miini, a neputinta. Peste femeia maruntica se ridica din nou glasurile oamenilor care vor fiecare sa isi spuna pasul.
„Aia de la blocuri au apa de se lafaie, isi uda gradinile si se scalda toata ziua, ca ei sint angajati la sonde. S-a dus fiu-meu aseara sa ia si el o galeata de acolo si l-a injurat domnu’ Chelu, sef mare la sonde.
Cica: <<Ce, ba, v-ati invatat la robinet?>> Nu avem, muma, apa! Am muncit si eu la foraj, 27 de ani, iar acum am ajuns la batrinete sa murim si eu si familia mea de sete si de foame! Din fintina, daca scot doua galeti, si alea pline doar pe jumatate, ca am doua sonde pe coasta si mi-au secat pamintul. Si acu’, de o saptamina, ajunsaram de batjocura celor de la sonde, de ne taiara apa. Cica nu ne mai dau, ca lumea isi uda gradinile. Pai avem de ales, ca trebuie sa facem si noi o leguma sa traim, nu sa mergem la piata“, spune Ioana Bagzan.
Oamenii spun ca sint de acord si sa plateasca apa, dar numai sa fie siguri ca timp de citeva ore pe zi or sa fie alimentati cu apa. „Sa ne spuna cit vor sa platim fiecare, 300-500.000 de lei. Dar sa ne spuna acum, nu dupa ce se usuca totul“, apuca sa rosteasca si Rozalia Ciochina, contrazisa imediat insa de o parte din sateni: „Da’ de ce sa ne puna sa platim apa de la Dumnezeu?“.
De partea cealalta a baricadei – oamenii de la blocuri
Cealalta „tabara“, cei de la blocuri, se pling, la rindul lor, spunind ca de fapt ei sint cei napastuiti, victime ale risipei de apa pe o fac satenii. In special domnu’ Chelu, pe care oamenii il stiu de sef la sonde, e tare suparat ca apa nu ii ajunge nici macar sa se clateasca bine cind se spala pe cap.
„Treaba sta in felul urmator. Acum 10-20 de ani oamenilor li s-au tras conducte, din 100 in 100 de metri, sa aiba pentru strictul necesar. Ei bine, fiecare si-a tras apoi pe cont propriu conductele in curte, in gradini, sa ude cit au ei chef. Mai mult, cind aceste conducte se sparg, nu si le repara si curge apa girla pe sant. Ori, noi platim pentru ea la Petro Serv Stoina si lor nu le luam nici un ban! Pai, e corect? Ei consuma cit vor si eu, cind ma intorc acasa, nu am cit pentru un dus sau sa ma clatesc pe cap, dupa ce dau cu sampon“, spune suparat Dumitru Chelu al carui nume se afla pe buzele tuturor, alaturi de „urari de bine“.
Suparat ca nu se poate clati pe cap, domnu’ Chelu a dezinformat satenii
Seful de sectie de la regia de exploatare, Ion Mitrache, lamureste insa adevaratul motiv pentru care satenii nu mai au apa de o saptamina:
„Nu le-am oprit, domne, apa! Apa nu mai este din cauza unui ventil blocat la rezervorul principal. Acum se si lucreaza la ventilul asta si cind se umple rezervorul si e apa sus, or sa aiba si ei. Credeti ca noua ne convine? In cazul vreunui incendiu, nici noua nu o sa ne fie bine. La mine nu a venit nimeni sa ma intrebe de ce nu au apa. L-au intrebat pe domnu’ Chelu, ca e acolo, linga ei, si el, suparat, i-o fi repezit, de au inteles oamenii ca nu mai vrem sa le dam“. „Da, da, asa a facut!
L-am intrebat de ce nu ne mai da apa si ne-a spus ca o sa mai vedem noi apa la pastele cailor!“, confirma satenii. „Dar, oricum, noi nu sintem datori sa le dam apa pe cheltuiala noastra. Daca isi pune fiecare apometru, atunci mai vin de acasa. Or sa vada ei, cind ne-om privatiza! Ca privatizatul isi face calculele si nu le mai da strop de apa fara sa le ia banu’, exact ca la bloc“, continua Ion Mitrache.
Farcasenii se uita cum le mor culturile, cum li se chinuiesc animalele si isi pling de mila. „Mama lui de petrol, ca ne-a distrus pamintul si viata!“, injura cu obida un batrin, scuipind uscat spre pamintul crapat.
