„Era mai bine, domne’, inainte de ’89!“ La mai bine de 12 ani de la caderea comunismului, multi romani duc dorul vremurilor cind „toti eram la fel“, cind somajul era o realitate cruda departe insa de plaiul mioritic, cind inflatia era un simplu cuvint cunoscut doar de economisti. Era epoca in care „timpul trecea, leafa mergea, noi munceam cu spor!“, vremea condicii semnate „la gramada“ la sfirsitul fiecarei luni, a chiulului generalizat, dar si a „duminicilor lucratoare“ sau a defilarilor obligatorii de 1 Mai si 23 August. Unii nostalgici au reusit sa se adapteze la ceea ce numim economie de piata, altii insa ar defila fericiti de zeci de ori numai sa scape de somaj si inflatie.
Pe Miruna D., decembrie ’89 a prins-o intr-un post de taxatoare-controloare la ceea ce pe atunci se numea Intreprinderea Judeteana de Transport Local (IJTL) Dolj. Avea 19 ani si un salariu lunar de 3.500 de lei. Nici acum nu o duce rau. Intre timp a facut o facultate, lucreaza ca tehnoredactor la o firma de publicitate, are propria ei casa si cistiga „binisor pentru piata din Craiova“. Cu toate acestea, regreta zilele cind mergea la film sau la strand in orele de serviciu sau cind, cu o spaga data persoanei potrivite, facea rost de un apartament in buricul orasului. La toate acestea se adaugau concediile medicale pe care le lua ori de cite ori avea chef sau sejururile pe bani putini. „Cu 900 de lei timp de doua saptamini, vedeam si muntele, si marea. In fiecare luna mergeam in excursie. Acum nu-mi mai permit asa ceva.“
Inainte de ’89, Aurelia S. a fost contabila la o firma de import-export, un post care in acea perioada te ajuta sa-ti faci multe relatii. Astazi este directoarea unei firme particulare, iar situatia ei este mai mult decit prospera. „Am dus-o bine si atunci, si acum. Mi-e dor insa de acele zile, cind munceam mult mai putin decit astazi si cistigam la fel de bine. Apoi, condica era ceva formal pe atunci, iar pauza de masa se intindea uneori pe parcursul a citorva ore. Era o dolce vita totala!“
Nostalgia serviciului sigur
Pentru craioveanul Ion Danescu, „epoca de aur“ a fost „mana cereasca pentru toata lumea“. Inainte de ’89, omul a lucrat ca zidar la o firma de constructii si cistiga chiar si 7.000 de lei lunar. Acum are 52 de ani si de trei ani este somer. Asa ca a fost nevoit sa se retraga la tara ca sa poata supravietui si sa-si poata creste cei doi copii. „Domne’, eu il injur in fiecare zi pe Ceausescu. Il injur pentru ca a fost bou si n-a dat mincare la oameni. Daca aveam papica, va spun eu ca nu-l dadea nimeni jos si acum traiam bine mersi. Noi aveam servicii, iar copiii nostri aveau case. Nu era deloc rau. Aveai un loc de munca unde nu trebuia sa te omori cu firea, iar daca erai cuminte si nu te certai cu sefii, nu te dadea nimeni afara, chiar daca nu erai un bun meserias. Acum esti capabil si tot te concediaza!“, isi varsa naduful Ion Danescu.
Viorel Botezatu este arhitect si deloc nostalgic dupa vremurile nu de mult apuse: „Nu era normal ca eu, ca arhitect, sa am un salariu de 2.500 de lei pe luna, iar un muncitor necalificat sa cistige 7.000 de lei. La Institutul de Proiectari Dolj erau inainte de ’89 peste 500 de angajati, unii dintre ei absolventi de industria alimentara sau mai stiu eu ce altceva, care nu avea nici o legatura cu arhitectura. Cam 50% dintre noi munceam, restul colegilor (rude de prim-secretari si activisti de partid) nu faceau nimic.“ Viorel Botezatu crede ca nici acum nu este indeajuns de bine platit pentru munca pe care o face, lucru care insa nu-l face sa plinga dupa „epoca tovarasilor“.
