„Nu pot sa spun cum este, dar e ceva. Dupa ce tragi o data din punga, esti altcineva. Aurolacul tine de foame, de sete si de cald. Nu mai ai nevoie de nimic“. Acestea sint cuvintele unui pusti de 12 ani, un copil al strazii, un aurolac pentru care punga cu bronz este sensul vietii lui. O viata dusa prin vagoanele de tren, tranzitind uneori printr-un centru de plasament. Pentru un aurolac, viata este simpla, iar viitorul este identic cu prezentul si cu trecutul: o tigara, o punga de 500 de lei si o sticluta de aurolac.
Petrisor Rares, Piciul cum ii spun prietenii, este un pusti de 12 ani care a crescut pe peroanele garilor din tara si, din cind in cind, petrecind citeva zile de „odihna“ intr-un centru de plasament. Acolo, pe strada, baiatul a aflat ca viata poate fi frumoasa daca o privesti printr-o punga de aurolac: „Nu pot sa spun cum este, dar e ceva. Dupa ce tragi o data din punga esti altcineva. Aurolacul tine de foame, de sete si de cald. Nu mai ai nevoie de nimic“.
Familia baiatului l-a abandonat cind era foarte mic, Piciul fiind internat intr-un centru de plasament din Tirgu Ocna. Oficial, el este un chirias al institutiei, dar este mai cunoscut de copiii strazii care traiesc pe peroanele garilor, alaturi de care isi petrece cea mai mare parte a timpului. Viata intr-un centru de plasament nu-i place lui Petrisor pentru ca nu-i sint permise pachetul de tigari si punga de aurolac.
Piciul nu vrea sa se desparta de droguri, nu isi imagineaza viata fara acestea, dar nu ii place atunci cind cineva ii spune aurolac. „Eu nu sint aurolac. Trag din punga si atunci cind trag fac crize si le dau oamenilor cu pietre in cap“, spune baiatul afisind un zimbet sarcastic. In prezent, Petrisor este internat in Centrul de primire minori, unde a fost adus din Gara Craiova. Nu s-a adaptat insa si vrea sa revina la viata mizera din gari. Si totusi, Piciul are un ideal: „Vreau sa fiu politist ca sa-i pot impusca pe cei care le vind droguri copiilor!“ Dar tot el spune: „N-as renunta niciodata la punga cu aurolac!“
„Daca acum mai trageam din punga, cred ca eram pe moarte“
Aurolacii sint priviti de societate ca niste „enititati“ irecuperabile intr-o lume civilizata. Atunci cind vezi un copil, un fost drogat care spune ca n-ar mai vrea sa traga din punga, ti se pare ceva ciudat. Cristi, un copil pistruiat, cu ochii negri ca doua margele, a fost aurolac. Nascut in Bucuresti, intr-o familie de corturari, baiatul s-a saturat sa cerseasca pentru ai lui si a fugit de acasa.
In strada a cunoscut senzatiile oferite de punga de aurolac. „Am umblat prin toata tara. In Arad am inceput sa ma droghez. Luam pentru ca simteam ca nu mai imi este foame, nu imi este frig“. De citeva luni, Cristi este internat la Centrul de primire minori, in aceeasi institutie care il gazduieste si pe Piciul. Cristi insa nu mai vrea sa stie de aurolac: „Nu mai vreau sa aud de droguri pentru ca stiu ca nu-mi fac bine. Daca acum mai trageam din punga cred ca eram pe moarte“. Cristi are in jur de 9 – 12 ani. Nimeni nu-i stie virsta exacta si nici numele de familie. Este unul dintre sutele de copii care traiesc pe strada si pe a caror fisa de internare in institutie scrie simplu: „neidentificat“.
Si totusi, Cristi povesteste despre viata sa si despre ceea ce ar vrea sa faca in viitor: „Am fost un drogat. Acum nu mai sint si nu mai vreau sa trag niciodata din punga. Vreau sa invat, iar cind o sa fiu mare sa am o familie a mea. Atunci cind o sa am copii am sa muncesc pentru ei ca sa nu fie nevoiti sa cerseasca pe strada sau sa se drogheze“.
