Dupa o noapte de vis la Hilton

Peste doi amariti, care dormeau sub Podul Grant, cade norocul. Un noroc ciudat, ca o secventa dintr-un film cu zine. O noapte si atit. Daca ii dai disperatului un minut de vraja, ar trebui ca in clipa urmatoare sa-l si omori. Doar daca nu-l inveti cum sa-si continue singur minunea. Norocul chior, ca o ghilotina, a ucis imediat dupa secunda magica. Bobic, parca primul miliardar al Romaniei, imbogatit peste noapte de un joc de noroc, a facut numai prostii pina a murit de-a binelea. Cei doi despre care vorbim (el mai mic decit ea, ea avind trei copii din alte combinatii) au parte, prin capriciul unui englez de o cununie televizata, de o noapte la Hilton, de promisiuni de bine. La Hilton, in camerele de multe stele, nici alaiul oficial care-i insotea nu stia sa minuiasca instalatiile de la baie. Unul cite unul si-au prins miinile in tot felul de aparate, straduindu-se sa le explice tinerilor ce inseamna un hotel super, viata mondena, cealalta parte a lumii.

Tinerii n-au inteles nimic. Pentru o oarecare bunastare trebuie sa ai rabdare. La mai bine trebuie sa faci anticamera. Expresia celor doi a fost de neincredere. O neincredere imbufnata de parca cineva ar fi vrut sa-si bata joc de ei. Erau si nu erau acolo, iar lucrurile minunate nu erau pentru ei. Flori, pupaturi, blituri. Declaratii… „Noua, ca primari, ne revine o responsabilitate enorma…“. La camera 345 de la Hilton, oferita gratie bunavointei hotelului, au primit si un voucher, pentru o cina festiva de 150 de dolari. Cu 150 de dolari, in Romania traiesc prost trei pensionari o luna intreaga. Unul singur s-ar descurca si cu medicamentele, o luna si jumatate. „Cereti ce vreti, totul e platit“. Cei doi sint intr-o betie permanenta. Nu pricep mai nimic, nu se pot bucura, se gindesc la ce-i asteapta. „Ia mireasa in brate! Zimbiti!“ Mai mult decit clipa de la Hilton, le zornaie in minte promisiunile primarului: serviciu si o casa. Personajul unei carti (cred ca de Baiesu), orb, este ingrijit de o tinara femeie cu o fidelitate vecina iubirii. Tinarul nevazator se indragosteste de femeia care i se daruia cu sirg si devotament. Ca o incununare a imprejurarilor, femeia afla ca la Moscova exista un specialist in stare sa opereze un astfel de caz. Obtine aprobari, face rost de bani si iat-o in Rusia cu orbul de care nu se dezlipea. Operatia reuseste. Nu insistam asupra clipelor in care tinarul descopera lumea, fericirea, nebunia etc. Dar el o descopera si pe femeia de care oricum era indragostit. Era superba. Si acum se produce dezastrul. Femeia il lasa. Rece, fara multe explicatii. Nu barbatul o interesase, ci boala lui. Se dedicase unei cauze. Despre sentimente, nici vorba. Tinarul s-a sinucis. Ce vor face mirii cu trei copii, dupa ce va trece visul? Le va da primaria casa promisa? Dar serviciul? Si daca le vor primi, ce vor face cu toate astea? Cum va fi drumul de la vis la viata? De la basm la adevarul locului de munca, al salariului minim pe economie, al intretinerii, al nevoilor celor trei copii? Vor mai veni si altii? Nu punem raul inainte. O sansa e o sansa. Restul ii priveste. Problema e ca ar trebui prea multi englezi care sa azvirle pe prapaditii din canale sau de sub poduri cite cinci sute de dolari (ca in cazul celor doi), ar trebui ca toate hotelurile de patru si cinci stele sa-si rupa de la gura cite o camera si un voucher, si, peste toate, ar trebui ca mai toti primarii sa dea servicii si case. Nici comunism, nici capitalism. Ce lume poate fi asta?