O datorie morală l-a îndemnat pe profesorul Constantin Stănică, din Orodel, să povestească cititorilor Arhivelor Olteniei despre vestigiile dacice de pe malul oltenesc al Dunării
Constantin Stănică a decis, în 1923, după o vizită în zonă, să scrie despre asta fiindcă „nimeni nu a făcut-o încă până azi; o încep eu cu credinţa că se vor găsi cari să mă completeze“. Documentele, dar şi propriu-i spirit de observaţie i-au arătat profesorului că „lângă comuna Cetatea de pe malul Dunării au fost odinioară cetăţi întărite, constituind probabil un cap de pod peste Dunăre. Unde a fost vechea cetate dela care-şi trage numele comuna, nu am putut afla. Dar pe când la Cetatea abia numele ne mai aminteşte ce a fost odinioară, nu tot aşa stă lucrul şi de aci încolo. Pe distanţa dela Cetatea la noul oraş Pleniţa, aşezat chiar la ultima depresiune a dealurilor, se întinde o câmpie netedă, ondulată unde şi unde cu câte o movilă, sau un lanţ întreg de movile, rămăşiţe ori a unor preistorice dolmeni, ori a dunelor formate odinioară de nisipul călător. Nimeni însă nu indică azi locul vre unei aşezări omeneşti, până în vecinătatea acestui nou oraş“.
O vale strâmtă ca o tăietură de cuţit
La nord-vest de Pleniţa şi perpendicular pe dealurile şi văile ce mergeau paralele de la est la vest, „se deschide ca o tăetură de cuţit o vale strâmtă, prin care şerpuieşte o cale veche. Pe aci trebue să fi fost odinioară drumul de circulaţie dela Sud la Nord şi viceversa. Capul de sud al acestui mic defileu este şi azi mascat cu o pădure, «Pădurea Poenii», care odinioară cuprindea toate împrejurimile. La sud de pădure se află aşezarea de dată recentă a satului «Castrele Traiane», numire dată după castrele din vecinătate. Chiar în marginea de S-E a satului se află un astfel de castru, în formă eliptică, aproape rotundă, cu diametrul mare“.
De acolo, drept spre sud, la o distanţă de vreo patru kilometri, „pe o dâlmă dintre cele mai pronunţate, este un nou castru, ce se numeşte de localnici Cetatea de la Rădiniţa, tot de formă elipsoidă, cu diametrul cam de 200 m, însă cu dispoziţia E-V […] La 1 km sud de Rădiniţa se află Cetatea de la Rădina, de aceeaş formă, cu acelaş dispozitiv, însă de o proporţie mai redusă, cam 100 m în diametru. Şanţurile nu i se mai păstrează aşa adânci ca la celelalte două, ci mai astupate“.
Spre răsărit, „se observă câteva gropi în formă de pâlnie. Se zice că fiecare cetate avea fântâni în apropiere, adică gropi largi în formă de pâlnie, care ajungeau până la apă; şi într-adevăr pe aci apa este la 6-8 m adâncime“. După Rădina, cam la doi kilometri spre Apus, „se află Cetatea lui Coman, care se aseamănă cu cea dela Rădina, fiind în aceeaş stare şi de aceleaşi dimensiuni“.
„Sălbăteciţi ca şi pădurile”
Revenind la satul Castrele Traiane, la vreun kilometru de el „se află un lung lanţ de măguri mari şi mici, înşirate ca nişte mărgele pe o distanţă de câţiva kilometri, şi de aceea locuitorii le şi zic «măgurile înşirate». Dacă treci la Nord de pădurea Poenii, peste câteva tarlale de ogoare, pe unde până destul de curând erau codri seculari, cobori în valea cea mare cu nume slav, Hudubajniţa sau Oarga, udată de un pârâiaş ce vine dela Nord şi apucă apoi liniştit spre Răsărit. Aci este intrarea în micul defileu pomenit mai sus. De o parte şi de alta, se află marea pădure seculară Verbicioara, fostă a Mănăstirei Sadova, iar azi proprietatea Statului. La câţiva km la Nord, pe un dâmb goleşit de păduri la 1864 pentru a da ogoare sătenilor, se află noua aşezare Berbicioara, cu oameni sălbăteciţi ca şi pădurile ce-i înconjoară“.
La sud de sat, pe partea de est a văii, chiar în culmea dealului, „este o groapă adâncă de vre-o 4 m şi lungă de vre-o 10 m. Ce va fi fost acolo nimeni nu poate să-şi dea seama“.
Doar un bătrân pădurar, Marin Nonoacă, mort în 1922, în vârstă de peste 80 de ani, „îmi povestea că în tinereţea sa, când s’au tăiat unele porţiuni din pădure, în partea de N.E., a găsit alte două castre la fel cu cel din sat“, „Cetatea“, în formă rotundă ca un inel. Nonoacă îi făgăduise lui Stănică o plimbare până la ele, „dar moartea sosind pe neaşteptate, i-a zădărnicit dorinţa. Azi nu se mai pot afla, din cauză că pădurea este mare şi foarte deasă“. Dacă aceste rămăşiţe erau demne de văzut la exterior, spunea Stănică, probabil şi resturile de antichităţi ce se ascund în sânul lor sunt la fel de interesante şi preţioase. „Cine ştie când vor vedea lumina zilei şi a ştiinţei“, conchidea, parcă printr-un îndemn, profesorul.
