Cazul SRS – Chireac evoluează aiuritor în presa din România. În prima zi, televiziunile de ştiri au îngropat subiectul. El n-a existat pe ecranele lor. Traian Ungureanu i-a acuzat în direct că au îngropat un caz grav şi a plecat din emisiune. În mod josnic, s-au folosit de moartea unui mare actor pentru a-şi justifica autocenzura. Sub presiune publică şi politică, au dezgropat cazul SRS – Chireac a doua zi numai ca să-i spele profesionist pe cei doi pretinşi jurnalişti. I-au albit în timp ce Clubul Român de Presă şi Convenţia Organizaţiilor de Media i-au tratat în alt registru: tentativă de şantaj, un afront la meseria de gazetar. Iarăşi, televiziunile au minimalizat până la ignorare luarea de poziţie a breslei.
False dileme
A treia zi, cazul Roşca Stănescu – Bogdan Chireac ajunge în faza de falsă dilemă: au şantajat oare sau vorbim de jurnalism de investigaţie împins la limită? Cu asta, porcăria comisă de cei doi se pierde în ceaţă. Tentativa de şantaj, după cum rezulta din stenogramele publicate de Curentul, se transforma pe nesimţite în act de vitejie gazetărească.
Urmând tehnica diversiunii totale, televiziunile îşi bat capul cu subiecte care rămân colaterale, în lipsa unor minime indicii: presupusele conturi ale lui Blaga şi Videanu sau presupusele interceptări realizate de servicii secrete. N-avem nici o bază să discutăm despre asta. În schimb, stenogramele cu SRS şi Bogdan Chireac oferă o bază solidă de dezbatere pe tema unui eventual şantaj de presă şi o anchetă penală obligatorie, în urma căreia justiţia să pronunţe un verdict. A şantajat Roşca Stănescu sau nu? A fost Chireac complicele lui?
Alţii se întreabă, perfect justificat altfel, dacă nu cumva şeful Agenţiei Naţionale de Integritate, Cătălin Macovei, ar trebui să plece. Desigur, e legitim să-ţi pui problema dacă nu cumva starostele Integrităţii şi-a depăşit mandatul intrând în mocirla de pe malul lacului Snagov.
Dar observaţi cum accentul s-a deplasat semnificativ. Deplasarea atenţiei de la cazul cu adevărat grav se cheamă diversiune sau prostie.
Cei doi jurnalişti aproape că au devenit eroi pozitivi, mari apărători ai interesului public. Au fost achitaţi rapid de acuzaţia de şantaj şi prezentaţi în mod comic drept apărătorii poporului. Acum, întrebarea e: cine a greşit mai tare? De cine să te ocupi cu prioritate? De SRS şi Chireac, suspecţii tentativei de şantaj, sau de moralitatea îndoielnică a şefului ANI? Care dintre ei prezintă un grad mai mare de pericol social? Orice procuror s-ar ocupa mai degrabă de SRS. Majoritatea gazetarilor l-au preferat pe şeful ANI sau pe doi politicieni, personaje secundare în filmul şantajului.
False premise
În realitate, cazul celor doi jurnalişti n-a fost dezbătut nici o secundă la TV. Am văzut şi auzit doar pseudodezbateri pornite de la false premise. Prima premisă greşită e că aceştia doi sunt jurnalişti. Nu mai sunt. Sunt oameni de afaceri, cu interese politice obscure în cazul lui Bogdan Chireac, explicite în cazul Roşca Stănescu. A doua premisă falsă e că Roşca Stănescu exe-cuta o investigaţie jurnalistică. Nu cu asta se ocupa el. Aduna date compromiţătoare despre miniştrii PD-L, fiind în mod explicit angajat politic împotriva lui Traian Băsescu şi PD-L. SRS îşi rezumă demersul în cuvinte ceva mai simple, dar convingătoare: vrea să „îi strângă de coaie“.
Chiar cei doi recunosc în diferite moduri că nu se ocupă cu jurnalismul, ci cu totul alte îndeletniciri: fac bani, lăcrimează după amante, ameninţă. Pe scurt, joacă în altă ligă, cum tot ei admit cu mândrie. Prin urmare, dacă nu vorbim despre jurnalişti, de ce am avea o dezbatere despre presă şi limitele ei? Doar pentru că aceştia doi pretind că sunt jurnalişti? Doar pentru că apar la Realitatea şi la Antena 3?
Cred că aici au greşit puţin Clubul Român de Presă şi Convenţia Organizaţiilor de Media. S-au raportat la doi particulari, pretinşi gazetari, ca şi cum ar face încă parte din breaslă. În rest, de acord: numiţii Stănescu şi Chireac, autoproclamaţi în mod abuziv jurnalişti, pot fi suspectaţi de tentativă de şantaj. De acord: comportamentul lor antijurnalistic e un afront adus gazetăriei. Ziarist cu antecedente, Roşca Stănescu a mai intrat în atenţia procurorilor, fiind suspectat de spălare de bani.
Jurnaliştii culeg şi publică informaţii în interes public, nu servesc interese politice sau private. Roşca Stănescu şi Bogdan Chireac sunt liberi, desigur, să emită opinii, ca orice particular, şi au dreptul să apară la TV, la fel ca Fane Spoitoru’ sau Bercea Mondialu’.
Pot pretinde că deţin informaţii despre traficanţi de arme, conturi în Franţa şi Elveţia, spioni şi şefi de stat, dar afirmaţiile lor nu valorează doi bani în lipsa unor probe certe. E vina televiziunilor că invită particulari în studiouri şi că-i prezintă în mod fals jurnalişti. Procedând aşa, induc opinia publică în eroare şi îi ajută pe numiţii BC şi SRS să-şi facă jocurile politice sau personale.
Ei se pot autointitula, desigur, cum doresc: îşi pot spune jurnalişti sau „pielea pulii“, cum se descrie Chireac. Se pot considera „standard mediu“ sau „dracul Roşca“. Vorba intermediarului Chireac, „scapi de dracu’, dai de fra-su: Vîntu!“. Îşi pot spune inşi care „sparg“ subiectele. Asta se traduce prin „o dăm noi în presă“, după cum explica acelaşi fals ziarist. Iar noi putem alege să-i prezentăm în calitatea lor de particulari, de angajaţi la moguli, de oameni de afaceri, de cercetaţi penal, de suspecţi de şantaj, de manipulatori, de foşti turnători la Securitate, în funcţie de context. Dar câtă vreme ne vom raporta la ei ca gazetari, confuzăm publicul.
Jumătate de adevăr
Dacă ar urmări evoluţia acestui subiect în presa din România, ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti, Mark Gitenstein, ar înţelege că ea nu e doar agresivă, cum a calificat-o, descriind doar o jumătate de adevăr. Această calitate, agresivitatea, face bine la democraţie, cum bine le zice: „Este minunat. O presă agresivă este foarte importantă. Acesta este un semn că democraţia din România este una funcţională, sănătoasă“. Însă, presa românească are şi alte apucături: manipulează din greu, ocultează subiecte majore, vânează bani publici pentru propagandă deşănţată, vinde ştiri, joacă politic. Este cealaltă jumătate de adevăr, scăpată din vedere de ambasadorul SUA.
Din păcate, acest comportament antijurnalistic începe să devină normă şi să definească o masă critică de pseudogazetari. În curând, ei vor pretinde că sunt adevăraţii jurnalişti şi că metodele lor sunt cele bune. Ei au confiscat discursul corect, vorbesc mereu în numele unor valori pe care le încalcă primii.
Tot ei parodiază dizidenţa sub o dictatură inventată. Tot ei trag semnale de alarmă şi tot Cornel Nistorescu îşi târăşte ziarul pe tărâmul puturos al invectivei securistoide de tip vadimist. Alţi pseudoziarişti, ca Mircea Dinescu, reclamă cu maxim tupeu că sunt cenzuraţi la mitingurile organizate de politicieni pe care îi toacă obsesiv, patologic, la televizor, în deplină libertate. Ei, falşii jurnalişti, vor murdări meseria de gazetar şi tot cu ei vom pierde credibilitatea. Puţinii gazetari oneşti rătăciţi prin presă vor avea de suferit şi vor fi priviţi ca nişte ciudaţi.
Sunt cumva falşii gazetari semnul unei democraţii sănătoase şi funcţionale? Cu ei, presa i se pare tot minunată? Sau, poate, mai are nevoie de câteva luni de acomodare în România, cu telecomanda în mână. Trag nădejde că dl Gitenstein se va convinge repede că o parte semnificativă din presa românească joacă, de fapt, în altă ligă.
