Veche de mai bine de patru sute de ani, comuna Greci din Mehedinti este o regiune de o frumusete rara. Locurile minunate, oamenii si povestile lor vorbesc astazi despre inca un colt de pamânt românesc deosebit.
Asa cum atesta monografia localitatii – pierduta de câtiva ani, dar, din fericire, citita cu atentie de agentul agricol al primariei, Ion Vulpasin – comuna Greci este un teritoriu oglindit de istorie si traditie. Satul este atestat inca din 1601. Pe atunci, isi aminteste Vulpasin povestea, „s-au pripasit pe aici doi negustori greci. Vindeau de toate: matasuri, podoabe, obiecte pentru casa, mirodenii. Mereu veneau la ei oameni de prin partile apropiate, sa-si cumpere de-ale casei. Si când veneau, ziceau: «Hai la greci!» Azi asa, mâine asa, i-a ramas numele de «Greci»“, spune agentul. Mai târziu, pe timpul domniilor fanariote, strainii s-au inmultit in zona Strehaiei. Ba chiar unul dintre boieri s-a numit Grecu, nume pe care nu se mai stie daca l-a luat el de la comuna sau comuna de la el…
Comuna mehedinteana Greci este situata pe platforma Strehaiei, in bazinul râului Motru. Astazi, in componenta comunei intra satele Greci, Bâltanele, Blidaru, Salatruc, Valea Petrii si Visina. Prin DN 6, se afla la o distanta de 63 de kilometri de municipiul Drobeta Turnu Severin si la 9 km de cale ferata de Ciochiuta.
Dupa cum se obisnuieste in zona Olteniei, denumirile satelor au fost inspirate fie de persoane, fie de alte evenimente petrecute aici, la fel de pitoresti si unele, si celelalte. Boierul Bâltaneanu se face vinovat de numele pe care il poarta satul in care si-a avut mosia. Cu multe secole in urma, ocupatia de baza a unora dintre locuitori a fost mestesugitul blidelor si oalelor de lut – de aici numele de Blidaru. Valea Petrii si-a luat denumirea de la relieful oarecum stâncos in care este situata, iar Salatrucul – sau „Sala Turcului“ – face trimitere pâna la ostirile otomane care au navalit de nenumarate ori in zona. Aici, la Salatruc, se zice ca s-ar fi asezat chiar tabara comandamentului, de unde plecau ordinele de pârjolire a satelor românesti. Astazi, Salatrucul este cunoscut in special pentru biserica ortodoxa „Nasterea Domnului“, foarte veche, ridicata pe culmea unui deal in anul 1704. Cu o arhitectura aducând mai mult cu o casa – fara turla si acoperisul jos – biserica a fost construita initial din lemn. Un secol si jumatate mai târziu, ea a fost refacuta din caramida si pictata, fiind astazi declarata monument istoric.
Vargatu, sat de Vargati
Cât despre Visina, aceasta nu este denumirea initiala a asezarii. Dupa cum declara primarul comunei – Dumitru Roman – inainte de ’89, satul s-a numit Vargatu. „Nu se stie din ce motiv, edilii veniti in vremea capitalista nu au mai fost de acord cu acest nume. Nu le-a mai placut. L-au transformat in Visina“, spune Roman, fara sa detina insa si sursa de inspiratie care a dus la aceasta noua denumire.
Astazi, satul Visina a ramas un catun izolat pe o coasta, spre care singura cale de acces este un drum de tara, periculos si aproape impracticabil. Cu trecerea anilor, locuitorii s-au imputinat pâna la vreo douazeci – in zece gospodarii – având azi, cu exceptia a patru copii, vârste de peste cincizeci de ani. Iar pe aproape toti visinenii (fosti vargati) ii cheama, desigur, Vargatu.
„Muma, pai unu’ e omu’ meu, Gheorghe. Stam aci in casa cu baiatu’ al mare, Ion Vargatu, cu doi copii. Peste drum e alalalt copil, Viorel Vargatu, de-a facut si el doi. Astia patru nepoti sunt ai mai tineri vargati din sat… Dup-aia, mai jos de el, Vargatu Petre, iar mai incoa Vargatu Ghita. Nu’s daca sunt rude… Mai e apoi Vargatu Ana cu omu’ ei si Vargatu Luta. Numai doi straini avem aci: pe Bologa Cornel, cu nevasta-sa Finela, si pe Radu Ion cu Viorica… In rest, de-un nume toti! Si suntem putinei-putinei, da’ e bine, ca nici nu ne certam intre noi, nici nu ne dusmanim. Traim toti aci laolalta, ca o familie, ca ne cunoastem fiecare. Si de suntem departe de restu’ comunei, tot bine e, ca avem liniste. E adevarat ca nu e magazin, nici biserica, nici scola, nici doctor. Da’ ba cu caruta de la unu’, ba de la altu’, mergem la Bâltane si ne potolim nevoile“, spune Maria Vargatu, de 75 de ani, unul dintre ultimii supravietuitori ai Vargatului vechi.
