Cantina din parohie

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Se face ora prânzului în satul Grindeni, aproape de marginea Dunării. E duminică, slujba de la biserică s-a încheiat şi copiii dau buzna la poarta preotului. Îi aşteaptă ciorbiţa caldă şi prăjitura, ca la fiecare sfârşit de săptămână din ultimii cinci ani, în cantina socială înfiinţată de Constantin Stuparu, parohul din Ostroveni.


În satul din apropierea apelor, care şi-a luat numele demult, când nu era strămutat, de la grinduri, ridicăturile acelea de teren în formă alungită apărute din depunerile de aluviuni ale Jiului la vărsarea în Dunăre, biserica se ridică în mijlocul gospodăriilor, lăsându-se împrejmuită de case, ca într-o îmbrăţişare protectoare. Numai că rolul se inversează, locaşul sfânt împărţind nu numai alinare sufletească, ci şi hrană materială. Când a venit în comună, Constantin Stuparu era dascăl de religie, iar în weekend, părinte spiritual, preot de parohie. „Era toamnă când am ajuns aici. Prima slujbă am ţinut-o de Sfântul Dumitru. În paralel, predam religia la Şcoala din Lişteava, alt sat din Ostroveni, judeţul Dolj. Sunt oameni amărâţi prin părţile astea. Mulţi nu mai au nici putere de muncă. Tinerii sunt plecaţi, iar copiii... copiii cu greu mai dădeau pe la biserică. Trebuia să-i aduc cumva la slujba de duminică. La început, am cumpărat un calculator şi veneau aici pe rând. Îi programam pe grupe, pe săptămână. Dacă ajungeau să se joace, trebuia să treacă şi pe la biserică. Apoi, am zis să facem şi o cantină socială pentru cei care nu au prea multe acasă. De Crăciun, mergeam şi împărţeam alimente, dulciuri, păpuşoaie, haine, iar sâmbăta şi duminica aveam câte un prânz cald pentru cei mici“, povesteşte părintele, un om la 30 şi ceva de ani, rostind cuvintele cu poftă, pe nerăsuflate. E plin de energie....

Bucatele de duminică

Atunci când s-a înfiinţat cantina socială şi comitetul filantropic din cadrul parohiei, au fost mulţi care au ajutat: „Mitropolia ne-a sprijinit cu alimente şi medicamente, o doamnă cu rădăcini din sat ne-a dat toată vesela, altcineva ne-a oferit feţele de masă şi perdelele. La masă, vin şi zece, 20 de copii. Din cei săraci, care sunt scrişi aici. Da’ vin şi din ceilalţi. Ce să le faci, că nu poţi să-i goneşti, să-i dai la o parte. Atunci, bucatele preotesei nu sunt pe săturate pentru fiecare. Alteori, se-ntâmplă să gătească prea mult şi atunci împart restul la oameni, în sat, la cei care ştiu că n-au“, continuă părintele. De ceva vreme, a luat calea Bucureştiului, de unde se-ntoarce încărcat. „Prima dată, am venit cum am plecat pentru că nu cunoşteam pe nimeni. Apoi, m-a ajutat părintele Macarie de la Popânzăleşti, unde am eu grijă de stupi. Am mers împreună la mănăstiri şi m-am întors încărcat. De atunci, nu vin niciodată fără hrană sau fără veşminte. Când e prea mult, mai dau şi pe la Sadova, că o duc greu cei de-acolo sau la Popânzăleşti“. Parohul de la Grindeni n-a stat cu mâinile în sân de când s-a făcut preot şi a venit la sat. Când era mic, nici prin cap nu-i trecea că avea să devină slujitorul Domnului. „Mi-era frică de mort! Fugeam atunci când auzeam goarnele de înmormântare. Mă duceam de zece ori în drum şi de zece ori fugeam în casă. Şi-apoi... nu mi-a mai fost. Într-o vară, am învăţat şi am dat la Seminar. A fost începutul...“.

„Adevăratul grindean e cumsecade“

La sat a venit pentru că-i e mai drag decât oraşul. „Iar oamenii de aici sunt cuminţi, sunt respectuoşi. Şi eu mă port frumos cu ei şi îi ajut, dar cred că şi dac-aş fi fost nebun, tot cumsecade ar fi fost. O dată, am mers la Vinţu, la Alba Iulia, la sinistraţi şi am strâns două tone de cereale de aici. Când am făcut acoperişul de la biserică, i-am chemat şi au venit să m-ajute. Îi cunosc bine. Adevăratul grindean aşa e, cumsecade“, rosteşte cu convingere Constantin. Din păcate, cei tineri s-au dus din sat şi cei rămaşi au îmbătrânit. „Mai spăl covoarele din biserică sau perdelele, vopsesc pomii din curte şi ei mă văd şi-mi zic «Bravo, părinte, frumos!». «Frumos? Mă, fraţilor, da’ eu cu cine fac treabă? A cui e biserica? A mea?». Râde. Mulţi sunt bolnavi, sunt operaţi. Cu toate astea, când îi chem nu zic niciodată nu. Nu mă lasă cu uşa închisă, oriunde m-aş duce, mă ajută. Dar nu mai pot nici ei. Mă gândesc că, atunci când s-or duce, rămân singur în biserică. De-aia mă lupt eu cu ăi mici. Îi îndemn la bună purtare, să fie ca fraţii, să se joace frumos, să nu se bată, să fie sinceri, cinstiţi şi să nu uite că Dumnezeu îi iubeşte. Mă gândesc că noi, oamenii mari, trebuie să-i ajutăm pe copii, să-i educăm, să le-ndreptăm paşii spre poruncile lui Dumnezeu, pentru că ei sunt floarea vieţii, podoaba fiinţei noastre. Noi trebuie să fim atenţi cu ei, să le oferim dragoste creştinească şi iubire care usucă răul. Şi să fim atenţi şi cu cei care nu o au, apropiindu-i de noi, căci Copilul Sfânt a mântuit lumea de păcatul strămoşesc. Iar copilul de azi poate regenera omenirea, transformând lumea şi întărind neamul“, îşi spune crezul, într-o răsuflare, părintele Constantin. „Grijile vieţii i-au făcut pe unii părinţi să uite că ei sunt rădăcinile mlădiţelor lor, care n-au de unde lua seva necesară creşterii. Noi trebuie să-i ajutăm, asemenea Sfintei Filofteia care îi hrănea pe cei flămânzi, care-i îmbrăca pe cei goi cu hainele ei şi îi ajuta pe săraci cu toată dragostea. Aceasta ne este menirea de la Dumnezeu“, povesteşte parohul din Ostroveni.