Pentru mai mult de 3.000 de oameni există doar câteva semafoare cu semnalizare sonoră şi o clădire cu şase camere care ţine loc de sediu de asociaţie. Rar sau deloc îi zăreşti în universităţi şi chiar pe stradă, deşi unii au curaj să se ghideze cu bastonul alb prin haosul rutier al oraşului.
Pe străduţa dintre fosta Casă a Căsătoriilor şi Casa de Cultură a Studenţilor, aproape de capăt, un panou alb, cu un baston şi o pereche de ochelari negri, anunţă existenţa sediului Asociaţiei nevăzătorilor, filiala Dolj-Mehedinţi. Câteva încăperi ţin loc de bibliotecă, spaţiu de întâlnire, birou, depozit şi club. În Craiova, destinat oamenilor cu patru simţuri, mai există un atelier unde se fac ambalaje din carton – cutii de pizza, pentru piese electronice etc. Şi tot pentru ei, o parte dintre intersecţiile centrale, unde semafoarele sunt dotate cu semnal acustic. În rest, nici o şcoală, nici un teren de sport, nici o instituţie. Nici un calculator din universităţile de stat nu este prevăzut cu tehnologie asistivă, nici o bibliotecă publică nu are lupe electronice sau cărţi scrise în Braille. „Nu dorim locuri speciale pentru cei care nu pot vedea. Ce-ar însemna să faci o şcoală pentru nevăzători, lângă care să construieşti locuinţe şi apoi să le dai de lucru la un atelier din apropiere? Îi izolezi ca pe animale. Aşa se întâmplă şi cu universităţile sau cu locurile de muncă. În Franţa, spre exemplu, la Renault, într-o secţie, există patru nevăzători printre alţi 100 de oameni care pot vedea. Ei lucrează doar pe un anumit segment, dar merg la masă împreună, mai schimbă o vorbă între ei. Astfel ar trebui să stea lucrurile de la grădiniţă. În străinătate, copiii cu handicap stau printre cei normali, pentru că în felul acesta nu-i creezi nici celui bolnav un complex de inferioritate, dar nici celuilalt, întreg, nu-i formezi teama de celălalt. Dacă de la grădiniţă un copil normal se obişnuieşte să stea lângă unul şchiop sau orb, atunci, când va creşte, nu-l va mai respinge pe acesta. Va gândi: «Uite, când eram mic, a fost coleg cu mine». În Suedia, în Danemarca, se merge pe acest tip de incluziune. Educaţia nu se face separat“, vorbeşte, în numele celor peste 3.700 de membri ai Asociaţiei, preşedintele acesteia, Leontin Mladinescu.
De la hârtie, la mp3
Câteva drepturi câştigate printr-o lege votată cu doi ani în urmă le oferă oamenilor cu patru simţuri, cel puţin la nivel teoretic, unele pârghii de supravieţuire. „Noi existăm, este adevărat nu sub această formă, din 1906, când regina Elisabeta a înfiinţat, în Bucureşti, «Societatea orbilor». Atunci s-au construit şcoli, ateliere de lucru şi locuinţe. Nu sunt multe domeniile în care putem face ceva. În general, lucrăm cu ceea ce se bazează pe simţul tactil, cu carton, mături şi perii. Dar meseria de bază rămâne masajul. Pentru drepturile pe care le au acum nevăzătorii, Asociaţia a luptat în tot acest timp. Unele dintre ele sunt încă la nivel teoretic, dar altele sunt câştiguri concrete. Cel mai important este dreptul la şcolarizare. Înainte, nevăzătorii erau analfabeţi. Acum există şcoli speciale la Bucureşti, Buzău, Târgu Frumos, Cluj, Arad şi Timişoara“, adaugă preşedintele Asociaţiei.
Dacă n-ar fi problema banilor, calculatoarele ar putea fi dotate mai repede cu tehnologia asistivă, în bibliotecile publice, în universităţi. „Oricum, în ultima perioadă, computerul este foarte folosit. Totul se mişcă în lume cu viteză. Acum, sunt solicitate, spre exemplu, cărţile în format mp3. Tot ceea ce este în Braille la început a fost pe bandă magnetică, apoi pe casetă şi acum pe CD. «Forsyte Saga», spre exemplu, intra pe 16 casete, iar pe hârtie este nevoie de aproape 40 de volume“.
Preţul educaţiei
Educaţia pentru nevăzători solicită mai mulţi bani. „În Germania, Franţa, Italia, casele de asigurări suportă tehnologia asistivă. La noi, nu se poate. Iar preţurile sunt enorme şi pentru un om de afaceri, dar pentru un nevăzător! Spre exemplu, o tastatură Braille costă 5.000 de euro, o lupă electronică este 3.600 de euro, în timp ce alocaţia pentru persoanele cu astfel de dizabilităţi este între 200 şi 700 de lei, în funcţie de diagnostic“, continuă Leontin Mladinescu.
În Biblioteca din strada Fraţii Buzeşti nr. 25 s-au strâns aproximtaiv 300 de cărţi scrise în alfabetul Braille. Lunar, aici ajunge revista Litera Noastră, tipărită şi ea în Braille de unica tipografie de acest gen din ţară, aflată în Bucureşti. Dar oamenii nu vin aici doar pentru cărţi. Mai împrumută CD-uri cu muzică, mai întind tabla pentru un şah: „În străinătate, nevăzătorii joacă golbal sau rotbal, nişte jocuri în care mingea, în interiorul căreia sunt clopoţei, se manevrează doar cu mâinile. Dar aici nu avem această posibilitate. În economia de piaţă totul se închiriază, iar fondurile nu ne-ajung, deocamdată, pentru un astfel de teren“, spune preşedintele Asociaţiei. Şi se mai întâlnesc oamenii cu patru simţuri pentru repetiţii, concursuri, spectacole, reuniuni. Acum se pregătesc pentru etapa finală a unui concurs de cultură generală „Pe meridianele lumii“…
