Îşi desface baticul cernit de pe cap şi zâmbeşte ca un copil: „Sunt urâtă, maică, acum“. Mâinile albe, delicate, traversate de vinişoare subţiri şi timide, mângâie câteva poze alb-negru, îngălbenite şi cu unele colţuri pierdute, din care se ivesc portrete ce vin din alt veac.
Îmbrăcată într-o bluză neagră, cu mâneci lungi, peste care poartă un sarafan în carouri roşii, Teodora Butuşină păşeşte nehotărât şi şovăind prin cameră, sprijinindu-se într-un baston negru. „N-am fost niciodată în spital. Da’ vreau să mor. Nu mai am putere. Am nişte vase de spălat. Că îmi place să fiu curată. Da’ e greu, mamă…“, murmură ea, aruncând o privire spre geamul larg deschis prin care intră razele soarelui.
Întâi s-au stins soţii
„Dar de la Dumnezeu“. Aşa au simţit, la începutul lui august 1916, părinţii Teodorei când li s-a născut copilul. Şi au sperat atunci că micuţa va fi ocrotită şi vegheată. S-a măritat de tânără, la doar 18 ani, după obiceiul vremii. „Mă plăcea băiatul. Mă codeam, că nu pot, că n-am bani. Că n-au fost aşa bogaţi părinţii mei“, deapănă zilele de odinioară.
Mai păstrează undeva, într-o cutie de la capul patului, legată cu o sforicică, toată corespondenţa de fată. Arcuieşte scrisorile în forma unui evantai şi le zâmbeşte duios şi complice. „Bărbatul meu dintâi a fost militar. Doi ani am stat la Cetatea Albă. Bătea un vânt acolo!“, îşi aminteşte femeia, strângându-se de parcă frigul i-ar pătrunde şi acum în oase. „A făcut meningită cronică şi dus a fost. Apoi, cel de-al doilea soţ a murit de inimă. Lucra la CFR. N-am mai ştiut de viaţă, n-am mai ştiut de nimic“. Se opreşte. Netezeşte cu mâna cuvertura de pe pat şi se aşază uşor, spijinindu-se de colţul mesei. „De patul ăsta nu m-am despărţit niciodată. Îl am de 50 de ani, de când am venit în Craiova“. Perpendicular, o dormeză acoperă o porţiune din perete. Rezemată de tăblie, o gentuţă neagră şi cochetă, din lac. Pe pernele răsfirate, câteva fotografii cu îngeri.
Pereţii poartă mărturiile unei vieţi cândva fericite. „Eram frumoasă şi eu când eram tânără, nu?“, vorbeşte mai mult pentru sine. „Şi copiii mei… le văd şi pupilele“, spune privind îngândurat spre tablouri. „Cum să trăiesc, fetiţa mea?…“.
Apoi, a rămas fără copii…
„Băiatul mic a murit acum un an. A terminat Chimia, a fost inginer. În ultima vreme, se vedea că moare şi eu i-am spus: «Costinele, nu mai lua, mamă, serviciu». Da’ n-a ascultat. În seara aia, a venit şi mi-a adus mălai. Ziceam să facem nişte ochiuri, să mâncăm şi noi. Şi dimineaţa, mamă, a murit“. Se opreşte din povestit şi fixează, lung, un punct în podea.
Amintirile îi adâncesc cutele care-i brăzdează faţa. Vocea se aude din nou, mai încet, uşor tulburată, parcă venită din timp. „Pe ăl mare l-am pierdut de zece ani. Se fac acum. Cică a făcut chef când a ieşit la pensie. S-a prăpădit cu ţigara în mână. M-au chemat atunci să merg la Balş, că acolo stătea. Da’ eu tocmai fusesem şi nu mai voiam să mă duc. Şi, până la urmă, mi-au spus. Mi s-a făcut rău, au chemat doctora să-mi facă injecţii, că mă zăpăcisem. Aşa s-au prăpădit copiii mei. Şi eu la ce să mai trăiesc? Nu mai am nici o viaţă…“.
„Dacă visam şarpe, muream“
În camera încălzită de soarele primăverii, Teodora Butuşină locuieşte cu portretele oamenilor pe care i-a iubit cel mai mult în viaţă şi cu păpuşile ei. Îi mai ţin, uneori, companie Sfânta Scriptură şi cărticelele de rugăciuni. „Am făcut şi eu şapte clase, apoi nişte cursuri. M-am mai deşteptat. Am citit şi romane până m-am angajat. Am luat târziu serviciu. Aveam 36 de ani. Da’ am muncit doar 12 ani. Şi m-au luat copiii: «Dă-l în cutare de serviciu! Suntem doi ingineri, putem noi să avem grijă de tine». Da’, ete, că acum nu mai e nici unul. Odată, am fost aşa rău bolnavă! Am văzut iadul. Visam urât. Se făcea că lângă pat era o adâncitură mare şi o luminăăă! Şi vedeam în casă numai pomi cu flori. Şarpe n-am visat, că dacă visam, muream. Şi i-am zis copilului să mă ducă la biserică. Sau la mănăstire, ce-o fi. Mi-a citit părintele şi m-am liniştitit“.
Alt gând îi cucereşte apoi atenţia. „Am fost oarbă 11 luni. Acum doi ani. Seara m-am uitat la televizor, la un film, şi dimineaţa n-am mai văzut nimic“, povesteşte femeia, scuturându-se. Oftează uşor. „Am trăit destul. Ce să mai aştept?…“.
Ajutată de rude
„Am un nepot care mai vine pe la mine şi mă ajută. Nu ştiu ce mă făceam fără el. Şi îmi mai aduc ciorbă şi mâncare fie nora, fie nişte rude. Că am o pensie de trei sute de lei. Şi întreţinerea e o sută. Acum mi-a venit impozitul 80 de lei. Pe casă. Măcar telefonul să-l mai pot păstra. Îl am de când a plecat băiatul meu la Timişoara. Şi vorbeam cu el. Să nu mai fiu şi eu singură… Să m-ajute şi pe mine cineva, să nu mai plătesc telefonul“.
