Cordul pulmonar

Cele patru cavităţi ale inimii au funcţii distincte în asigurarea circulaţiei sanguine: astfel, ventriculul şi atriul stâng, formând împreună „inima stângă“, pompează sângele oxigenat în întregul corp, realizând ceea ce a fost denumit „marea circulaţie“; apoi sângele neoxigenat şi încărcat cu bioxid de carbon se întoarce din organism la „inima dreaptă“, formată din atriul şi ventriculul drept. Acestea din urmă sunt mai puţin dezvoltate decât atriul şi ventriculul stâng, întrucât sarcina lor e mult mai uşoară: să pompeze sângele prin plămâni pentru a fi oxigenat („mica circulaţie“).
Deoarece drumul parcurs de sânge prin plămâni (mica circulaţie) este mai scurt decât prin tot organismul (marea circulaţie), presiunea în arterele micii circulaţii este de aproape zece ori mai mică (10-20 milimetri de mercur) decât presiunea din arterele marii circulaţii – numită şi tensiune arterială şi fiind de aproximativ 100 milimetri coloană de mercur (variabilă de-a lungul unei bătăi cardiace: de exemplu 120 cu 80 mm Hg). Din această cauză, la persoanele sănătoase, ventriculul stâng este mult mai puternic şi are pereţii mult mai dezvoltaţi decât cel drept.
Există numeroase boli pulmonare cronice (majoritatea cauzate sau agravate de fumat) care alterează structura normală a plămânilor, îngreunând astfel circulaţia sângelui prin plămâni (mica circulaţie sau circulaţia pulmonară): astmul bronşic, bronşita cronică, emfizemul pulmonar, fibroza pulmonară (de obicei post-tuberculoasă), tromboembolismul pulmonar, pneumoconiozele (bolile pulmonare profesionale) etc. Îngreunarea circulaţiei sanguine conduce prin urmare la creşterea marcată a presiunii în mica circulaţie, la niveluri apropiate sau chiar depăşind presiunea din marea circulaţie. Creşterea progresivă a presiunii în circulaţia pulmonară va duce la suprasolicitarea inimii drepte (ventriculul drept şi atriul drept): acestora le vor creşte semnificativ dimensiunile, iar pereţii ventriculului drept se vor îngroşa marcat, în încercarea de a pompa sângele în arterele micii circulaţii. În final însă, inima dreaptă va ceda şi nu va mai putea prelua şi pompa în circulaţia pulmonară sângele neoxigenat venit din întreg organismul, astfel instalându-se cordul pulmonar cronic.
Aceasta va produce tumefacţia (umflarea) venelor ce transportă sângele spre atriul drept şi stagnarea („băltirea“) sângelui în toate organele corpului, producând simptomele caracteristice cordului pulmonar: fatigabilitate (oboseală), dureri în dreptul ficatului, mărirea dimensiunii acestuia (tumefiat de sângele care stagnează înaintea intrării în inima dreaptă), balonare abdominală, dispariţia poftei de mâncare, agravarea lipsei de aer (oricum preexistentă din cauza bolii pulmonare cauzatoare), iar în stadiile avansate umflarea abdomenului şi picioarelor – din cauza lichidului interstiţial pe care sistemul venos tumefiat nu îl mai poate prelua din ţesuturi. Diagnosticul cordului pulmonar e sugerat de simptomele descrise, şi se bazează pe examenul clinic atent al bolnavului, electrocardiogramă, radiografie pulmonară şi ecografie cardiacă Doppler. Cordul pulmonar cronic este din păcate o afecţiune cu prognostic nefavorabil, care nu poate fi vindecată, din cauza ireversibilităţii şi tendinţei la agravare progresivă a bolii pulmonare care a declanşat-o. Terapia se bazează pe tratamentul bolii pulmonare cauzatoare şi pe măsuri nemedicamentoase: regimul dietetic fără sare, evitarea eforturilor fizice, intercurenţelor infecţioase şi medicamentelor antiinflamatoare (care reţin în organism sarea şi apa, agravând astfel tumefacţia sistemului venos al organismului). Medicamentele diuretice, vasodilatatoare şi digitalice pot ameliora simptomatologia bolii, dar în stadiile avansate este nevoie de flebotomii (sângerări) repetate şi oxigenoterapie continuă (folosind aparate portabile de oxigen).