20.6 C
Craiova
vineri, 26 aprilie, 2024
Știri de ultima orăOpiniiÎnscăunații. Cum a început România, pe nesimțite, să fie tot mai puțin o democrație

Înscăunații. Cum a început România, pe nesimțite, să fie tot mai puțin o democrație

Nu e foarte clar când a început și nici cum, dar România a intrat deja în epoca Înscăunaților. Cine sunt și cum au ajuns ei aici? Nici asta nu știm foarte bine; și nu e semn de lipsă de informare, căci nici măcar ambasadorul Statelor Unite la București nu a fost capabil să împrăștie ceața.
„Este neclar cum și când a fost Oprea avansat de la gradul de căpitan, în 1993, la cel de locotenent-colonel și colonel“ (informare scrisă în 2010 de ambasadorul american la București, sursa: wikileaks). Gabriel Oprea este în aceste zile doar cel mai vizibil, nici măcar cel mai proeminent, dintre Înscăunați. Dar ca și ceilalți, el este un simptom tot mai acut al transformării prin care trece „originala“ democrație românească.
În ultimii 25 de ani, România nu a excelat niciodată în a se conforma definiției clasice a democrației: când aveam pluralism politic, nu aveam stat de drept; când aveam stat de drept, nu prea aveam echitate pentru toți cetățenii. Dar constantă în istoria noastră recentă a fost încadrarea în cea mai simplă definiție a democrației, așa cum este ea formulată în dicționarul Cambridge: „o țară în care puterea este deținută de reprezentanți aleși“. Sigur este că, buni-răi, după chipul și asemănarea noastră, cei pe care i-am ales până de curând dețineau și exercitau puterea. Un fenomen care pare să dispară din România.
Mult discutatul caz al generalului Oprea este grăitor. Acest personaj politic nu a reușit niciodată să fie ales pe cont propriu. Întotdeauna a fost numit, înscăunat: fie pe liste electorale, fie în funcții sau în stele. Este exemplul clasic al politicianului ajuns nedemocratic pe cai mari: marea sa performanță este formarea în Parlament a unui partid de șantajabili și trădători, niciodată supus examenului electoral. Cu toate acestea, personajul deține de 15 ani (!), cu mici pauze, demnități înalte în așa-numitele ministere de forță ale statului român. Cum a ajuns acolo și prin ce anume și-a meritat locul? Nu știm.
Gabriel Oprea nu este tipul de politician care refuză să-şi dea demisia indiferent de circumstanţe. Să nu uităm că din primul său mandat petrecut la Interne a plecat prin demisie. Dar nu pentru că ar fi pierdut alegerile, ci pentru că aşa i s-a cerut. Înscăunaţii nu pleacă niciodată din ruşine sau pentru că nu mai pot suportă presiunea opiniei publice. De altfel lor nici nu le pasă de astfel de detalii. Pentru că nu depind de ele.
Un înscăunat mult mai sofisticat, prin uriaşa sa capacitate de disimulare, este Victor Ponta. Cu ceţuri similare în biografie, cu o – să-i spunem elegant – precaritate academică similară generalului Oprea, lipsit de fineţuri şi competenţe, actualul prim-ministru va rămâne unic în istoria României pentru încăpăţânarea cu care se agaţă de funcţie.
Nu a plecat atunci când a pierdut catastrofal alegerile, deşi avea în spate o majoritate parlamentară solidă, un context economic internaţional favorabil şi trei televiziuni cu audienţă. Nici când a devenit urmărit penal, nici când i s-a dovedit negru pe alb plagiatul. Că orice alt înscăunat, Victor Ponta nu pleacă niciodată din ruşine sau pentru că nu mai poate suportă presiunea publică. Nu depinde de astfel de detalii, deci nu se încurcă cu ele.
Înscăunaţii sunt diferiţi de personaje precum Ion Iliescu sau Traian Băsescu. Căci, indiferent de nenumăratele lor păcate, cei doi foşti preşedinţi erau capabili să farmece mulţimi şi, prin această însuşire unică, şi-au putut asigura un anumit grad de independenţă. Victor Ponta sau Gabriel Oprea nu au fost niciodată în stare să producă, de unii singuri, o baie de mulţime. De aici şi nevoia lor acută de slujitori în presă şi de apariţii mediatice (aproape) exclusiv la televiziuni favorabile.
În ultimii ani, politica românească s-a umplut de astfel de înscăunaţi: politicieni doar aparent aleşi democratic, în realitate emanați (precum Oprea şi Ponta) pe cai mult mai ciudate. Unde te întorci dai peste unul. Trei însuşiri le sunt comune: nu au nici o competenţă anterior dovedită pentru funcţia ocupată; au o biografie înceţoşată pe care nici măcar ambasadorul unei mari puteri occidentale nu e capabil să o limpezească; se menţin înscăunaţi indiferent de enormitatea greşelilor făcute şi de repetarea lor.
Să nu ne îmbătăm cu apă rece. România se îndepărtează astăzi tot mai mult chiar şi de modelul democraţiei originale care era.
Pluralism politic? Nu cu Dan Mihalache, fost membru important în PSD, dar acum cel mai important consilier al preşedintelui din „opoziţie“. Transparenţă? Nu cu academii ale SRI-ului, care refuză cu încăpăţânare să răspundă solicitărilor legale ale jurnaliştilor. Echitate? Nu cu un prim-ministru care se operează pe ascuns într-o clinică de lux din afară României pentru o afecţiune pe care putea foarte bine să o trateze şi în ţară.
Presa – a patra putere în stat? Nu cu majoritatea televiziunilor în poziţie de sluj politic şi jurnalismul independent practicat doar în exil, pe internet. Societate civilă şi presiune publică eficientă? Nu atunci când un ministru cu greşelile lui Gabriel Oprea rămâne în funcţie. Da, o justiţie eficientă este necesară, dar niciodată suficientă pentru o democraţie funcţională.
Cazurile pomenite mai sus s-au reprodus şi pot fi găsite în toate straturile ierarhice ale statului român. Cum se numeşte acest sistem de guvernare în care, indiferent de ce alegem, doar măştile se schimbă şi tot ei ajung să deţină puterea? Nu ştiu. Va reuşi acest sistem să prindă rădăcini în România? Nu cred, pentru că din urmă vine o generaţie cu tipare complet diferite care îi va scuipă pe Înscăunaţi că pe un corp străin. Va apărea ceva mai bun în loc? Poate. Doar dacă nu vom abandona.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS