Asta ne interesează, domnilor candidaţi!

În această pagină nu veţi afla nimic nou despre politica de la Bucureşti, ci despre cea mai gravă nerealizare a guvernelor româneşti de după 1989. Indiferent de mersul economiei, sistemul de sănătate publică din România a fost şi a rămas subfinanţat. În 2007, un an caracterizat de creştere economică, statul român cheltuia cu sănătatea cel mai puţin din Europa, cu excepţia Albaniei. O conduită inexplicabilă practicată de-a lungul ultimelor două decenii de guvernanţi, indiferent de culoarea lor politică. Efectul este implacabil: suntem cel mai bolnav popor din Uniunea Europeană, conform datelor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. 
Societatea Academică Română încearcă, prin publicarea repetată a unor rapoarte, să atragă atenţia populaţiei asupra dezinteresului manifestat de clasa politică faţă de sănătatea românilor. Nu este un demers politic întrucât fiecare partid, aflat pe rând la guvernare, a dat dovadă de incompetenţă sau dezinteres. Guvernele unor ţări precum Madagascarul sau Burundi sunt mai preocupate de sănătatea populaţiei, alocând sistemului sanitar un procent mai mare din PIB decât România. Iar perspectivele pentru 2010 sunt negre. 
Preocupaţi de campania electorală, politicienii ignoră blocajul financiar deja prezent în sistem. Ministerul Sănătăţii nu mai dispune de fonduri pentru compensarea medicamentelor şi asigurarea tratamentelor din spitale încă din luna octombrie. Una din zece farmacii româneşti va intra în faliment în următoarele luni, iar jumătate dintre farmaciile din mediul rural vor fi silite să-şi suspende activitatea până ce statul va putea să-şi achite datoriile. Distribuitorii de medicamente sunt hotărâţi să sisteze livrările către spitale şi farmacii din cauza datoriilor mari acumulate de acestea. Iar statul nu mai are bani!
Dar cauza nu este doar criza economică, ci şi risipa ridicată la rang de politică. S-a ajuns ca, în prezent, 8% din totalul pacienţilor să beneficieze de 70% din banii alocaţi cheltuielilor cu medicamentele. În mod normal, definirea unor priorităţi terapeutice s-ar face în urma unei analize farmaco-economice, dar în România nu se ştie cu exactitate nici măcar câte transplanturi au fost efectuate în sistemul public. Un exemplu incredibil de risipă în sistemul medical este programul de evaluare a stării de sănătate a populaţiei, care a extras din buget 300 de milioane de euro fără ca, ulterior, să existe o centralizare a datelor.
Motivaţia este halucinantă: s-a schimbat guvernul.
În aceste condiţii, mă întreb pentru ce anume plăteşte cetăţeanul român asigurarea medicală? Inechitatea sistemului îşi spune aici cuvântul. Pachetul de asigurări este mult prea mare pentru posibilităţile de finanţare ale statului. Se naşte astfel o concurenţă între pacienţi, ceea ce provoacă deja celebra plată în plic. Practic, cetăţeanul plăteşte pentru privilegiul de a avea acces la un serviciu medical care este oficial gratuit. Au existat încercări timide de reformă, însă rezistenţa a fost mare atât din partea populaţiei, pentru care menţinerea gratuităţii oficiale a asistenţei medicale este importantă, cât şi pentru o parte a personalului medical care deţine prin plata în plic o sursă de venituri neimpozabilă. Pe de altă parte, cinci milioane de salariaţi alimentează sistemul de asigurări medicale pentru o populaţie de 20 de milioane.
Dincolo de aceste statistici, România rămâne în continuare ţara în care un tânăr rezident în chirurgie este mai prost plătit decât un jurnalist de revistă, iar un hol de spital este mai murdar decât interiorul unui supermarket. Domnule Geoană, domnule Băsescu, acesta este subiectul despre care trebuie să discutaţi în următoarele zile! Asta ne interesează pentru că asta ne doare, domnilor candidaţi!