Destine diferite pentru acelaşi soi de criminali

La propunerea unui deputat al FSN, în 1991, Parlamentul României păstra un moment de reculegere în memoria mareşalului Ion Antonescu, ca semn de mulţumire pentru „serviciile“ aduse statului român. Abia ieşite de sub poala dictaturii comuniste, instituţiile noului stat democratic se grăbeau să-l recupereze pe alt dictator, ale cărui decizii au influenţat tragic viaţa a sute de mii de români. În 1940, statul condus de mareşalul Antonescu promulga prima lege cu caracter antisemit, urmată de o serie de pogromuri, la Bucureşti, Iaşi, Galaţi, şi de deportări ale evreilor şi ţiganilor din România. Rezultatul? Peste 250.000 de evrei români şi câteva zeci de mii de ţigani au murit în acei ani. O tragedie care, în urma curgerii istoriei, a devenit unul dintre cele mai sensibile subiecte ale României postcomuniste.
Dispariţiei dictaturii antonesciene i-a urmat în scurt timp impunerea unui sever regim comunist. Vreme de 50 de ani, ideologii comunişti au înlocuit criteriile rasiale folosite de către guvernarea Antonescu cu criteriile luptei de clasă. Fascismul era în primul rând anticomunist şi antimuncitoresc, abia în ultimul rând fiind amintit antisemitismul de către manualele de istorie ale României anilor ’80.
Beneficiind de sprijinul miliardarului român Iosif Constantin Drăgan, un colaborator apropiat al dictaturii comuniste, imaginea regimului Antonescu este remodelată în România de după 1989. Proces sprijinit de revigorarea partidelor naţionaliste, a căror ideologie de extremă dreaptă echivala în fapt cu imaginea aceluiaşi diavol, care şi-a schimbat doar masca. Întrucât poeţii de curte ai dictatorului Ceauşescu deveniseră, după 1989, înflăcăraţi suporteri ai memoriei dictatorului Antonescu.
Purtată însă de dezideratul integrării europene, România intră, după câteva ezitări provocate de presiunile exercitate de partidele extremiste, în normalitatea recunoaşterii şi asumării greşelilor trecute. Tonul a fost dat de Emil Constantinescu, în aprilie 1997, apoi de Ion Iliescu, care a înfiinţat, în 2004, Comisia pentru Studierea Holocaustului în România.  
În vara lui 2006, sub mandatul lui Traian Băsescu, se lansează construirea Memorialului Holocaustului la Bucureşti, gest prin care Guvernul României „şi-a asumat partea de responsabilitate a statului român din urmă cu 60 de ani pentru victimele Holocaustului“. Diferenţa dintre statul român şi naţiunea română este importantă: responsabilitatea politică este clar cea a guvernului Antonescu, iar cea morală este împărţită între torţionari şi martorii tăcuţi ai acelor tragedii.      
Deşi extremiştii încearcă în continuare să exploateze curentul important de negare a Holocaustului care a existat în România anilor ’90, construcţia Memorialului Holocaustului, plasat în centrul capitalei, s-a finalizat fără nici un incident neplăcut. Semn de sănătoasă normalitate.
Dacă ignorăm extremele, aşa cum şi merită, întrebarea rămasă încă pe masa societăţii româneşti se referă la existenţa la Bucureşti a unui Memorial al Holocaustului, dar absenţa unui Memorial dedicat victimelor comunismului. Este un subiect ce nu trebuie privit prin lentila competiţiei, ci prin cea a exemplului. Este un fapt că, în timp ce călăii din perioada antonesciană sunt morţi, o bună parte dintre criminalii comunişti trăiesc, beneficiind chiar de pensii consistente. Pentru naivi există şi o rază de speranţă: Premiul Nobel pentru literatură a fost acordat ieri Hertei Müller, născută în Banat, care a scris în special despre universul României ceauşiste.