Răspunsul este simplu: toţi cei care arată că au capacitatea viitoare de rambursare a creditelor vor lua în continuare. Cei care dovedesc într-o mai mică măsură vor lua mai puţin. Iar cei care nu dovedesc nu vor lua. Este rezultatul noilor norme privind limitarea riscului de creditare, elaborate de BNR şi publicate vineri, în Monitorul Oficial.
De când? Începând de vineri, băncile au la dispoziţie 45 de zile pentru a veni cu noile norme interne de creditare, care să reliefeze modificările impuse de BNR. Asta înseamnă că primele credite după noile norme vor fi acordate după 1 octombrie.
Până atunci, băncile comerciale care au norme de creditare adoptate de BNR vor acorda împrumuturi ca şi până acum: fără avans, grad de îndatorare de până la 70% etc. Băncile care nu s-au grăbit cu astfel de norme (de regulă cele mici) pot acorda împrumuturi care să reprezinte un grad de îndatorare de maximum 35%. Potrivit normelor BNR, gradul de îndatorare se determină ca pondere a angajamentelor totale de plată, decurgând din credite sau alte finanţări rambursabile, din care s-au dedus cheltuielile necesare vieţii. După 1 octombrie (cu aproximaţie de câteva zile), intră în vigoare noile norme. Ce spun ele?
Băncile nu vor mai putea considera, ca până acum, că veniturile salariale şi că preţurile activelor imobiliare vor creşte la nesfârşit. BNR impune o marjă, mare, de 20%, care poate fi avută în vedere drept creştere salarială faţă de veniturile fiscalizate ale anului anterior. Să fim serioşi: o majorare de 20% a veniturilor salariale este mai mult decât generoasă, într-o ţară în care ritmurile de creştere se scriu cu două cifre în ultimii ani şi în care această exuberanţă nu poate continua la nesfârşit. Dacă intervin schimbări excepţionale, prezumtive, cu efecte pe termen măcar mediu (promovare – implicit – salariu mai mare, schimbarea locului de muncă printr-un salariat superior sau încasări semnificative pentru cei care desfăşoară activităţi independente), băncile comerciale au permisiunea să ţină cont de acestea în fundamentarea valorii maxime a creditului.
Cei care sunt împotriva normelor prudenţiale ale BNR argumentează prin numărul mic al creditelor devenite restante. Pe ei îi invit să studieze calitativ portofoliul creditelor restante, şi nu la nivelul întregii sume. Pentru că o mare parte dintre creditele acordate în trecut, aflate în derulare, au fost date în condiţii chiar mai draconice decât cele actuale (ţineţi minte perioada giranţilor, a ipotecilor pe două imobile pentru cumpărarea unuia singur, a avansului de 40%).
Ele duc media restanţelor în jos. În sus, este dusă de creditele acordate în ultimele 12 luni, de după relaxarea regimului de creditare (eliminarea avansului), avansul creditelor în valută (creştere de 131% a creditelor în valută contractate de populaţie în ultimele 12 luni) şi, simultan cu avansul creditelor în valută, de asumarea unui risc implicit – cel de depreciere valutară. Totuşi, în urmă cu un an, euro costa cam 3,2 lei. Acum este cam 3,5, cu peste 9% mai mult. Această scumpire înseamnă o sumă cu 9% mai mare de rambursat, o dobândă mai înaltă şi rate mai mari cu 9%. Cam la fel dacă aţi fi luat, în urmă cu un an, credite în lei cu dobândă de peste 18% (atunci, dobânda medie era în jur de 12%).
Normele BNR nu îi vizează pe cei deja membri în clubul datornicilor. Ci pe viitorii sosiţi aici. Care trebuie să conştientizeze că nici un activ nu se va scumpi la nesfârşit (eroare făcută în Statele Unite) şi că nici veniturile lor nu vor creşte, an de an, cu zeci de procente, astfel încât un plus de dobândă să poată fi neutralizat prin creşterea veniturilor.
Ce spune BNR? Îngreunează reclama mincinoasă de genul „veniţi la noi, că aveţi credit cu zero la sută sau cu şase la sută dobândă“. BNR impune separarea marketingului creditelor de analiza de risc, iar băncile vor lua în calcul, în stabilirea gradului de îndatorare, şi modificările ulterioare ale ratelor de dobândă (atunci când băncile cunosc acest lucru – spre exemplu, în cazul dobânzilor reduse de genul zero sau 5 la sută pe 3 luni până la un an, după care urmează trecerea pe dobânzi de peste 12%). Băncile va trebui să ia în calcul şi dobânda despre care ştiu că se va mări – că doar aşa e în contractul pe care îl propun clienţilor.
Acest lucru este stipulat de următoarea sintagmă – prezentă în norme: „la acordarea creditului, împrumutatorii trebuie să se asigure că pe întreaga perioadă de acordare a creditului gradul de îndatorare a solicitantului se încadrează în nivelul maxim aplicabil acestuia“. Cu alte cuvinte, dacă acum îţi permiţi să plăteşti o rată de 300 de euro pentru un împrumut de 30.000 de euro, de la anul, când ştim că dobânda se va schimba, îţi vei mai putea permite să plăteşti 500 pentru acelaşi împrumut? Dacă da, e foarte bine. Dacă nu, tu, bancă, ai voie să îi dai bani mai puţini, spre exemplu, 25.000 de euro.
Dispare stress-testul? Hmmm… Aici Banca Naţională se dovedeşte şireată şi bine face. Nu mai apare explicit, dar băncile sunt obligate să îi spună clientului că rata se poate majora fie din cauza riscului de dobândă, fie al riscului valutar, fie că ea, banca, ar mai putea inventa vreun comision, inspirată de singura dorinţă adevărată şi legitimă a sistemului bancar: maximizarea profitului. Al lor. Întrebarea unui client, legitimă, ar fi: „Cât se poate majora?“. Răspunsul legitim ar fi cel adevărat. Dacă băncile nu vor să ofere răspunsul adevărat, oricum ele trebuie să îl ia în calcul (vezi paragraful anterior).
Ce mi-ar fi plăcut mie să conţină în plus normele BNR? Ceea ce a fost introdus în plină criză de către FED (sistemul de bănci centrale americane) pentru împrumuturile viitoare: în cazul acordării unui împrumut cu dobândă variabilă, tu, bancă comercială, să îmi permiţi mie, împrumutat, să rambursez în primii doi ani o parte sau întreg împrumutul fără comision de rambursare anticipată. Cunoaşteţi că, la noi, comisionul de rambursare anticipată variază între 2 şi 4%, ceea ce, de multe ori, îl face pe consumatorul de credite captiv al băncii de la care s-a împrumutat. Cu alte cuvinte, dacă descoperă costuri ascunse ale creditului său şi vrea să se refinanţeze la altă bancă, sau dacă, pur şi simplu, politica de creditare a băncii respective devine prea scumpă, atunci ar trebui să nu fiu penalizat în cazul în care regulile jocului s-au schimbat, iar eu vreau să devin datornicul altei bănci. Pentru că un comision de rambursare anticipată de până la 4% îmi anulează orice avantaj pe care mi l-ar oferi rambursarea în avans a unei părţi din împrumut (în cazul acesta, aş economisi pentru rambursarea împrumutului) sau avantajul refinanţării la altă instituţie de credit.
A acţionat înţelept BNR? Da. Iar pentru ca răspunsul meu să aibă sens economic, uitaţi-vă la fundamentele economiei româneşti. Faceţi asta şi veţi înţelege mai multe lucruri:
– Dependenţa de economisirea străină, din cauza insuficientei economisiri domestice, a devenit prea mare (deficitul de cont curent).
– Inflaţia, drenată de BNR, dar umflată de guvern, s-a reaprins. Teoretic, inflaţia îi ajută pe datornici (la finalul perioadei de împrumutare ei plătesc, în termeni reali, mai puţini bani). Practic, băncile comerciale, prin mecanismele de ajustare a dobânzii, transmit acest cost suplimentar, imediat, datornicilor. Cu vârf şi îndesat. Şi asta scade din capacitatea viitoare de rambursare a creditelor.
– Cursul de schimb. În ultimele 18 luni, am avut variaţii mai mari de 15% dinspre minimul euro spre maximul euro. Cei care „l-au prins“ pe euro minim şi s-au împrumutat în valută acum plătesc sume semnificativ mai mari. Iar se împuţinează capacitatea viitoare de rambursare.
– Deficitul bugetar – în creştere. Cheltuieli suplimentare, nu pentru dezvoltare, ci pentru consum, nu generatoare de bunăstare viitoare, ci consumatoare de bunăstare. De aici, din nou inflaţie.
– Şomajul. Mi-e tare teamă că nivelul raportat de sub 4% s-a apropiat de maximul pe care îl poate economia românească. În condiţii de creştere economică de aproape 9%. Dacă economia va încetini, şi ea va încetini până la finalul anului 2009, mi-e teamă că şi acest indicator, la fel ca inflaţia, îşi va schimba sensul.
Practic, în urma noilor reglementări, toată lumea va putea să ia credit în continuare. Doar valoarea lui se schimbă. Plafonul maxim. Alături de alte instrumente ale politicii monetare, măsura va ajuta la încetinirea ritmului de creştere. Sigur, este ca şi când, în mijlocul petrecerii, Banca Naţională apare şi ia băutura de la masă. Da. Doar că miza este stabilitatea financiară. O miză pe care BNR nu îşi permite să o ignore (cum face executivul), doar de dragul iluziei de bunăstare a consumului pe datorie.
