Raportul privind libertatea presei în România anului 2007, dat publicităţii în aceste zile de Agenţia pentru Monitorizarea Presei – Academia Caţavencu, nu ne oferă motive de bucurie şi optimism. Relaţia dintre omul politic şi cel de presă a rămas în esenţă aceeaşi relaţie de conflict. Doar forma a „evoluat“ de la iliescianul „Măi, animalule!“ la băsescianul „Măi, păsărică!“. A fost un fel de trecere de la o descriere generală, în care sub particula „animalule“ puteai să-ţi închipui aproape orice, la o definiţie mai detaliată şi plină de metafore, în care „păsărica“ îţi oferă nu numai o imagine clară şi exactă, cât mai ales sensuri axiologice nebănuite.
Politicianului român îi sunt dragi jurnaliştii doar în câteva ipostaze. Când sunt angajaţii propriului ziar, post de radio sau TV şi nu mai prididesc cu laudele pentru stăpân şi cu înjurăturile la adresa inamicilor acestuia. Când jurnalistul se lasă cumpărat şi devine mercenarul politicianului respectiv, lingând supus mâna care-l hrăneşte. Când jurnalistul care a îndrăznit să-l critice sau să-l demaşte pe „onorabilul“ politruc e bătut, umplut de sânge şi ajunge să zacă pe vreun pat de spital. În restul timpului, politicianul zâmbeşte la oamenii din presă ca un doberman gata să muşte, dar care încearcă să lase impresia că e un nevinovat căţeluş de pluş.
În raportul celor de la Academia Caţavencu aflăm despre politicieni cu apucături de mahala, vulgari în exprimare şi violenţi în comportament, dar şi despre jocurile murdare făcute atât prin redacţiile private de ziare şi televiziune, cât şi la nivelul televiziunii publice. Patronul de presă, fie că e acţionarul privat principal, fie că e guvernul, nu permite propriilor angajaţi să încalce „linia directoare“ stabilită în conformitate cu interesele politice şi financiare. Principiile libertăţii de exprimare, ale independenţei editoriale, ale deontologiei profesiei de jurnalist sunt bune doar pentru simpozioane, seminarii, mese rotunde şi proiectele finanţate de la Uniunea Europeană. În viaţa de zi cu zi a jurnalistului dictează frica de stăpân şi interesul de a câştiga o pâine prin utilizarea tastaturii computerului sau a microfonului şi a camerei de luat vederi.
Să nu dramatizăm. În lumea liberă, presa este o afacere. Ea culege, administrează, prelucrează şi vinde informaţie, cea mai scumpă şi mai căutată marfă de pe pământ. Dacă ar fi să facem o numărătoare a instituţiilor de presă cu adevărat neutre şi imparţiale din timpurile noastre, am ajunge la o cifră descurajantă. Ispita câştigului financiar rapid este prea puternică pentru patronii de presă, dar şi pentru jurnalişti, ca aceştia să nu-i urmeze chemarea. Manipularea este deja materie de curs, care se predă în facultăţile de jurnalism din SUA, şi nu numai. A rămas celebră ştirea prin care o „refugiată din Kuweit“ dezvăluia aşa-zisele atrocităţi comise de armata irakiană într-un spital din Kuweit, unde ar fi fost ucişi cu baioneta copii nou-născuţi. Ştirea a fost difuzată de presa americană, în frunte cu CNN, CBS şi alte mari reţele de televiziune şi ziare naţionale, până la nivelul isteriei, pentru a determina opinia publică americană să susţină intervenţia armatei americane în Golf. S-a dovedit că ştirea a fost o făcătură, refugiata nefiind altcineva decât fata ambasadorului Kuweitului în SUA. Însă metoda a fost refolosită după câţiva ani, când cu povestea armelor chimice de distrugere în masă pe care le-ar fi deţinut Irakul. Nu cred că se va afla vreodată care a fost suma pentru care s-au lăsat arvuniţi patronii de presă americani pentru a susţine expansiunea SUA în Orientul Mijlociu.
La un nivel mai mic, dar cu aceeaşi intensitate, se poartă un război mediatic şi în România. Interesele sunt foarte mari. Din toamna acestui an, spre România vor fi direcţionate fondurile structurale europene. Lupta pentru aceşti bani nu începe acum, odată cu această campanie electorală. Lupta este lansată de anul trecut, după ce a fost depăşit momentul aderării României la Uniunea Europeană. Într-o astfel de luptă, politicienii se folosesc de orice mijloace, de la justiţie şi servicii secrete, până la manipularea prin presă.
Jurnalistul român are posibilitatea să aleagă. Se păstrează om de onoare şi atunci îşi asumă o luptă de Don Quijote şi o existenţă plină de lipsuri şi greutăţi, în speranţa unei binecuvântări divine în eternitate sau îşi refuză bunul-simţ şi iarăşi are de ales, utilizând libertatea cu care l-a înzestrat Creatorul: devine animal sau rămâne păsărică. Cum vă place…
