O instigare, o ineleganţă şi-o gură de canal

Cornel Mihai Ungureanu

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Stăteam la fereastra ce dădea către fabrica de locomotive şi număram, în miez de noapte (16 spre 17 februarie 1999), autobuzele cu ortaci ce traversaseră Craiova şi se îndreptau, pe Calea Bucureşti, către Slatina. Trecuseră mai întâi şase, însoţite de autoturisme, apoi alte 30, şi ele escortate de maşini mici. Mai devreme, reporterul unui post local de radio ne anunţase, cu exaltare: „Populaţia Craiovei se solidarizează cu minerii, îi sărută, am văzut un om care a sărutat un miner!“, ne dăduse şi dimensiunile „populaţiei Craiovei“: „cam 100 - 150 de oameni la intrarea în oraş“ şi „25 de persoane la Casa Tineretului“ (în unul din aceste grupuri fusese nominalizat un localnic, om de afaceri de la PRM). Vreo 50 se solidarizaseră şi la noi, pe pod (pasajul Electroputere).
Trecuse aproape o lună de la luptele de la Costeşti, finalizate cu Pacea de la Cozia (şi de când Dinescu primise Premiul Herder, de când Tucă se plimba ţanţoş printre ortaci şi ne spunea poveşti despre Coloana Infinitului, în vreme ce Mândruţă abia scăpa din mâinile lor. În propria-i emisiune de televiziune, Adrian Păunescu îşi mărturisea simpatia pentru Vadim Tudor şi Funar). Brucan ne asigurase că minerii nu vor mai porni spre Bucureşti, aducându-ne şi un argument suprem: nu-i vor lăsa nevestele! Se pare însă că prin casele din Vale cântaseră cocoşii, căci ortacii făcuseră cap de pod la Bumbeşti, apoi îşi continuaseră liniştiţi drumul, generalul Andreescu rezumându-se la fermitatea: „Nu vor trece Oltul!“. Grupul pentru Dialog Social organizase în Capitală un marş al tăcerii în apărarea instituţiilor democratice, pe care Iliescu îl catalogase drept „o instigare“. Ultimul cuvânt avea să îl folosească, în acele zile, şi Răzvan Theodorescu când se referea la îndemnul lui Iliescu adresat minerilor în ’90 (să facă ordine şi curăţenie în Piaţa Universităţii): „Nu a fost o instigare, ci o lipsă de inspiraţie, o ineleganţă“.
După ce au ţinut sfat pe lângă Hanul Doctorului, minerii au reintrat în Craiova şi s-au îndreptat spre Caracal, fiind învinşi de jandarmi, înainte de a se lumina, la Stoeneşti. „Apoi, ne-au încălecat“, povestea, în zori, la televizor, un ortac, „iar pe Cozma l-au luat să îşi termine facultatea“, zâmbea el, cam obosit. Vadim Tudor ne spunea istorioara cadavrelor ce pluteau pe Olt, Petre Roman propunea o lege de graţiere a vinovaţilor pentru a 5-a mineriadă, iar Constantinescu depăna, ca să folosesc cuvintele lui John Elsom, „Povestea bunelor intenţii“.
În anul următor, am fost chemaţi la vot şi, în turul doi, am avut de ales pentru funcţia de preşedinte al ţării (în primul tur, Petre Roman obţinuse 2 la sută) între Iliescu şi Vadim Tudor.
Astăzi, cei doi (senatori) se opun votului uninominal. Iliescu se împotriveşte cu înverşunare proiectelor de schimbare a năravurilor partidului pe care l-a creat, iar tovarăşii săi de haită îi conjugă lui Vasile Dâncu după modelul - evreiesc, zic unii – îndrăgit de foştii activişti: „Eu să mor? Tu să mori! Noi să murim? Voi să muriţi!“). Tucă face emisiuni cu Ion Cristoiu; Mândruţă îi e coleg de redacţie; Adrian Păunescu, tot senator; omul de afaceri craiovean – viceprimar. Dăianu, Lupu, Paşcu se pregătesc să devină europarlamentari.
Iar alegătorul pare rupt din povestea lui Babi: „În ’68 - ’69 s-a lansat un banc cu miliţienii care patrulau prin Parcul Poporului, şi unul dintre ei a căzut într-o gură de canal. A ieşit răvăşit, cu şapca într-o parte şi s-a scărpinat pe ceafă: «Mă, trăi-ţi-ar, dacă avea ăsta capac, pe unde mai ieşeam eu?»“.