Zilele trecute, proaspăt suspendat din partid – ceea ce mi-a adus mai multe felicitări decât de ziua mea – am ieşit din Bucureşti împreună cu o cunoştinţă pentru o întâlnire promisă ca deosebită. Şi deosebită a fost.
Pe drum am fost instruit. Mergem la un fost demnitar, care şi-a vândut apartamentul din Bucureşti şi s-a mutat în casa părintească de la ţară. Pensionar modern, cu acces la internet şi cu o patimă deosebită pentru a face lucrurile cu mâna lui. Nu creşte animale, dar face tot felul de minuni, mi s-a promis pe drum.
Minuni, într-adevăr. Casa nu e mult deosebită de cele din jur. Din cărămidă, e drept, dar acel model simplificat şi destul de şters care se folosea prin anii ’60, cu o verandă îngustă şi trei camere de dormit. O bucătărie de vară, o magazie de lemne şi mulţi pomi într-o livadă evident bine îngrijită. Minunea era însă într-un fel de atelier construit în fundul curţii, cu încălzire, lumină electrică şi pompă de apă. Atelierul este împărţit în camere mai mici sau mai mari, bine izolate şi curate.
Omul, pe care cred că mulţi l-aţi recunoaşte dacă l-aţi vedea din nou la televizor, are în atelierul acela tot ce cu mintea poţi gândi. O centrifugă şi un separator pentru producerea de unt de casă. Un răcitor pentru producerea de îngheţată. O presă şi un mic vas de fermentaţie pentru producerea de vin şi cidru din mere. O plită electrică mare, solidă, pe care fierb nişte cazane mari cu gemuri şi zacuscă. O maşină de îmbuteliere sticle şi o alta de îmbuteliere borcane. O mică linie de fermentare şi limpezire a berii de casă. Un banc de lucru cu scule de prelucrat lemn şi metal, toate bine întreţinute şi aşezate la locul lor. Butoaie cu telemea şi brânză de vacă aşezate la ce-o fi procesul acela, maturare, fermentare, că nu mă pricep. Butoaie de bere de casă. Sticle cu bulion, borcane cu gemuri şi ciuperci marinate, nu pot să descriu tot ce am văzut.
Omul acesta face în fiecare zi altceva: într-o zi, bere, în alta, gem, vin, săpun de casă, conserve de legume sau de carne, îngheţată, brânză, ţuică la un alambic cum rar am văzut, o bijuterie din cupru, despre care mi-a povestit că l-a cumpărat la un târg de vechituri meşteşugăreşti din Germania.
Am intrat în casă, ne-am aşezat la masă şi am ascultat timp de trei ore povestea fiecărui fel de mâncare, a sucului de mere (amestecat cu suc de morcovi, ceva mai bun n-am băut vreodată), a berii cu aromă de cireşe şi a cidrului (un vin de mere) din 2002, cel mai bun an prin zonă. Cu o curiozitate neînfrântă, acest om navighează pe internet, tipăreşte reţete şi liste de echipamente şi produce tot ce vrea. Teoria lui este că trebuie să le facă pe toate, să vadă ce îi iese şi ce nu, iar apoi să găsească un om prin sat care să preia meşteşugul. Găseşte mai degrabă oameni care să-i vândă produsele, mai puţin oameni care să producă. În zonă, la toate nunţile şi botezurile se bea vinul lui, berea lui, iar la mesele festive se oferă îngheţata lui, din fructe pe care unii le-au văzut numai pe Discovery. Un fost funcţionar la primărie îl ajută cu autorizaţiile, îţi trebuie o mapă de autorizaţii ca să vinzi bere, vin, îngheţată, gem, zacuscă sau brânză. Le vinde însă la pensiunile care au răsărit peste tot prin zonă şi unde musafirii vor să guste lucruri făcute în casă, nu produse industriale cu înlocuitori. Are şi câteva diplome de meşteşugar şi participant la târguri şi expoziţii. Un adevărat întreprinzător.
Apropiat de 70 de ani, dar verde ca bradul, omul este complet extras din ceea ce noi, ceilalţi, considerăm a fi lumea normală: nu are televizor, nu citeşte ziare, rar ascultă radio. Dar navighează pe internet. E la curent cu ce apare nou în fiecare domeniu de care se ocupă – fie lactate, fructe sau săpunuri făcute în casă. Şi-a perfecţionat engleza şi participă activ la grupuri de discuţii pe Yahoo. Vara trecută a invitat o familie de irlandezi – cam de vârsta mea, zice el, dar eu mă mişcam mai repede ca ei – care l-au învăţat cum să facă bere fără bioxid de carbon (celebra guiness irlandeză), iar el i-a învăţat cum se face telemeaua de oaie. Râdeau împreună că au păcălit vama europeană care nu te lasă să duci alimente dintr-o ţară în alta, că berea şi telemeaua erau transportate pe dischete din România în Irlanda şi din Irlanda în România.
Dacă stai să-l asculţi, te pierzi la un moment dat în proiecte. Întrebarea pe care voia să mi-o pună era dacă se poate accesa vreun program european sau guvernamental ca să organizeze o şcoală de arte şi meserii în comună. Tinerii pleacă în Italia şi Spania, bătrânii rămân acasă cu copiii, iar aceştia pot fi învăţaţi să lucreze ceva cu sens. Când i-am explicat procesul – durează cam trei ani – a tăcut îndelung şi a spus încetişor: Asta e drama românului, el crede că are tot timpul din lume. Nu are.
