În fiecare toamnă, atunci când întâlnesc pe stradă şiruri de copii purtându-şi cu inocenţă, în drumul lor spre şcoală, ghiozdanele şi buchetele de flori pentru doamna învăţătoare, tresar atins de o veche emoţie care nu vrea să dispară în neant ca atâtea alte vestigii ale trecutului meu. Este emoţia începutului de an şcolar şi nu cred că există vreun om cu suflet bun care să nu încerce această dulce tulburare. Cândva, şcoala îmi părea o grădină a raiului, unde lumea mi se dezvăluia pentru a fi înţeleasă şi cucerită. Mulţi dintre profesorii mei mi-au fost, dacă nu ca nişte părinţi, cu siguranţă ca nişte fraţi mai mari şi le datorez un infinit respect pentru că în bună măsură, părţile de lumină ale fiinţei mele au fost descoperite şi modelate de dânşii. Profesorii mei mi-au fost şi model de supravieţuire într-o lume strâmbă, căci ei au avut puterea să ne apere pe noi, elevii lor, de întunericul sistemului politic de atunci, care spre sfârşitul anilor ’80 a pervertit şi şcoala românească. Împreună cu dânşii ne regăseam refugiul în muzică, în pictură, în literatură şi, astfel, suferinţa era parcă mai uşoară…
Din nefericire, pervertirea făcută de regimul ceauşist s-a extins şi după Decembrie 1989. Miniştrii învăţământului sau ai educaţiei, contează prea puţin titulatura, numiţi în guvernele democraţiei româneşti postdecembriste reprezintă doar capetele aceleiaşi hidre care a devorat şcoala românească. Mii de schimbări în programa şcolară, unele frizând absurdul, un sistem birocratizat şi corupt în substanţa ministerului şi inspectoratelor şcolare, afaceri cu fondurile statului pentru editarea şi publicarea unor manuale alternative scrise sau mai degrabă însăilate de autori „cu pile la minister“, profesori plătiţi mizerabil şi mânaţi precum o turmă de animale de inspectori şcolari impertinenţi cu numire de la partid, părinţi obligaţi să aducă bani de acasă pentru a recondiţiona mobilierul din clase ori pentru cine ştie ce alte acareturi ale şcolii aflate în paragină, elevi transformaţi într-o masă de fiinţe mediocre pentru care şcoala valorează mult mai puţin decât o plecare în Spania, la cules de căpşuni, aşa se prezintă şcoala românească în toamna anului 2007.
Răul acesta nu pare a fi suficient, aşa că domnii politicieni, aceşti permanenţi corigenţi la disciplina numită bunul-simţ şi repetenţi la istoria României, folosesc dezastrul ca subiect de dispută şi acumulare de capital politic, acuzându-se reciproc că ar fi autorii nenorocirii. Doamne, Doamne, ce dascăli au avut în şcoală politicienii noştri? De ce nu i-au urecheat, de ce nu i-au pus pe coji de nucă, la colţ, atunci când încă se mai putea face ceva cu caracterul acestor indivizi? Cearta lor penibilă, o palmă în plus peste obrazul profesorilor, părinţilor şi elevilor noştri, este inutilă, este jignitoare, este ucigătoare de suflete. Clasa politică din România- reamintesc, îmi este aproape imposibil să o numesc „românească“- poartă o vină colectivă pentru naufragiul şcolii româneşti. De la şeful organizaţiei de partid din cartier, la şeful filialei, consilierul municipal, primarul, inspectorul şcolar, până la parlamentar, ministru şi preşedintele statului, vinovăţia este aceeaşi pentru că aceşti oameni au fost mandataţi de noi să organizeze şi să conducă cetatea, au primit această putere şi şi-au bătut joc.
Şcoala românească are potenţial, dovadă că elevi şi studenţi români cuceresc laurii cunoaşterii prin ţări străine. Însă, şcoala nu poate fi analizată doar după rezultatele admirabile ale acestor vârfuri, ci după media rezultatelor obţinute de masa de elevi. Aceste rezultate sunt slabe, sub-mediocre, a avea o diplomă de liceu nu mai reprezintă un ideal pentru copiii noştri, şcoala românească şi-a pierdut valorarea spirituală de altădată şi nu mai are nici măcar valoare de piaţă, de marfă.
Totuşi, nu vreau ca tristeţea şi amarul să ne cuprindă, aşa că, purtând încă vie amintirea primelor mele ore de şcoală, vă dăruiesc vouă, sărmani dascăli ai şcolii româneşti, versurile poetului creştin Benoni Catană: „Cu chip senin şi zâmbitor, Desprinsă parcă din poveşti, Cald leagăn şi îndrumător, Al viselor copilăreşti…/Aşa te văd cu ochii mei, Pân-oi ajunge şi eu mare, Şi pentru toţi ai fost la fel, Iubita mea învăţătoare!/Ne cerţi, ne lauzi, eşti a noastră, Ca şi o mamă iubitoare! Mulţi ani! E ziua dumneavoastră, Iubita noastră-nvăţătoare!” (poezia „Învăţătoarea“).
