Istoricul Andrei Pippidi, un cunoscător rafinat al vechiului Bucureşti, care într-o vreme risca să fie doar soţul soţiei sale, coordonează la editura Domino o colecţie care şi-a propus să publice lucrări despre România şi Balcanii vechi. Ca un adevărat cărturar cu patima anticariatelor şi rafturilor de bibliotecă pe care nimeni nu le mai consultă, Andrei Pippidi publică după mai bine de 70 de ani Amintiri din trecutul negustoresc, industrial, al profesiunilor libere şi meseriilor din România de dincoace de Milcov. Autorul este D. Hagi Theodoraky, mare negustor al sfârşitului de secol XIX, migrat şi el, ca atâţia alţii, de la negustorie la industrie (devenind printre primii industriaşi în domeniul producerii de cărămizi din Regat), fost ani de zile preşedinte al Camerei de Comerţ din Bucureşti.
Cartea se degustă ca un coniac vechi şi bun: cu bucurie şi delectare. Enorma creştere a Ţărilor Române, apoi a Regatului României din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX este ilustrată cu istorisiri realiste şi savuroase despre iniţiative negustoreşti şi industriale, despre destine pline de măriri şi decăderi, cum numai viaţa economică reală le poate oferi. Înflorirea României Mici a fost atât de semnificativă încât Hagi Theodoraky îşi începe lucrarea cu celebra poveste din Istoria Bucureştilor a lui Ionescu-Gion (reeditată, dacă nu mă înşel, tot de Andrei Pippidi): un negustor braşovean îşi face ucenicia la Bucureşti pe la mijlocul secolului al XIX-lea, pleacă înapoi acasă la Braşov (pe atunci, Braşovul era principala vamă între Imperiul Austro-Ungar şi Regatul României, devenind şi un oraş manufacturier mai important chiar decât Timişoara) şi se întoarce abia în anul 1891. Oraşul era atât de diferit de ceea ce îşi aducea aminte negustorul că îl ceartă pe ginerele cu care venise însoţit: „Doar că, Trică draghie, asta-i Peşta (Budapesta), asta-i Beci (Viena), dar Bucureştii nu-s, nu!“.
Istoriile lui Hagi Theodoraky sunt o adevărată bucurie a lecturii: cum făceai şase săptămâni de la Bucureşti la Viena cu carele cu marfă, iar înainte de a pleca la drum îţi făceai obligatoriu testamentul, că multe se întâmplau pe drum (Ia de vezi cuconiţa care îmi povestea mai deunăzi că ia avionul dimineaţa, se duce la Viena, îşi face cumpărăturile şi se întoarce seara, exact la timp să le arate prietenelor ce a cumpărat). Cum unul din fraţii Assan, cel care a înfiinţat prima moară industrială din Bucureşti, a făcut mai bine de două săptămâni cu utilajul de la Giurgiu la Bucureşti – un „uriaş“ utilaj de 6 tone, pentru că pe drumul de atunci nu se puteau face mai mult de 3-4 kilometri pe zi. Ca să transporţi un asemenea utilaj venit pe apă din Germania îţi trebuia zeci de care, boi de tracţiune, bucătărie ambulantă, provizii pentru oameni şi animale, lemne pentru foc şi dulapi de scândură pentru a construi podeţe peste pâraie. Cum fel de fel de oameni făceau negoţ, apoi se apucau de vreo industrie (postav, cuie, cărămizi, bere) şi îşi pierdeau banii, căci manufactura era cu totul altceva decât adunarea, conservarea şi transportul mărfurilor tradiţionale româneşti. Cât de diferită era clima pe atunci prin Bucureşti, din moment ce unul din marile comerţuri era cel cu Rusia, de unde se aduceau blănuri pentru boierime în contrapartidă cu vin şi rachiu, „iernile fiind foarte geroase, cu zăpezi care ţineau aproape şase luni, clima ţării de astăzi nemaipotrivindu-se cu ce a fost în trecut“.
Am citit această cărţulie de trei ori în viaţă. Prima dată pe la începutul anilor '80, când începusem să mă acomodez cu Biblioteca Academiei, unde stăteam săptămâni întregi fascinat de ceea ce se numesc monografiile locale. Am mai povestit despre acestea. Dimitrie Gusti, sociologul întemeietor de şcoală în perioada interbelică, a impulsionat o mişcare de redactare a monografiei fiecărei localităţi rurale şi urbane din România Mare. Dacă mergeai pe firul acestor lecturi, ajungeai obligatoriu la N. Iorga, Ionescu-Gion, Hagi Theodoraky, Pompiliu Eliade. Îmi aduc aminte că după prima lectură am făcut o comparaţie mentală între viaţa negustorului şi industriaşului din 1880 şi viaţa pe care o trăiam noi pe atunci, prin 1980, cu fabrici create în doi-trei ani din nimic, cu sute de blocuri născute la marginea oraşelor într-un singur cincinal. Comparaţia m-a dus la teoria – falsă – că există un mecanism automat al progresului social şi economic, care împinge oamenii mereu spre mai bine, mai mult, mai eficient. Teoria era falsă, căci există perioade în viaţa unei societăţi în care totul merge în declin, înapoi, spre mai puţin şi mai rău făcut. Cum am trăit şi noi între 1980 şi 2000 şi cum nu sper că mai ajung să trăiesc.
Apoi m-am întors la Theodoraky prin 1998-1999, când voiam să verific teoria – aprig susţinută de intelectuali subţiri din Bucureşti – că tranziţia de la socialism la capitalism are părţi asemănătoare cu tranziţia de la feudalism la capitalism. Este drept că, la nivelul destinelor individuale, multe lucruri seamănă. Aceeaşi înclinare spre comerţ care produce capital lichid ce se investeşte apoi în industrie şi agricultură, după care se trece către bănci şi servicii. Aceleaşi caractere care se ridică din sate şi marginile oraşelor pentru a deveni întemeietori de industrii şi filantropi autentici. Dar, în esenţă, cele două tranziţii nu au în comun decât foarte vizibila corupţie a mediului administrativ şi de afaceri în ambele cazuri.
Avem nevoie de mai mult decât superbele pagini ale lui Hagi Theodoraky pentru a ne înţelege vremea şi timpurile.
