In acest an, Parlamentul European a decernat Premiul Saharov pentru Libertatea Gândirii unui savant si om politic din Bielorusia. Numele lui – prea putin cunoscut la noi, din pacate – este Aleksandar Milinkieviè. Un barbat de 59 de ani, albit prematur, vorbitor de patru limbi straine, cu un doctorat in stiinte fizice si matematice, dar si descoperitor – printre altele – al mormântului regelui polon Stanislas al II-lea Poniatowski. In raport cu regimul la putere in tara sa, condus de dictatorul cu manusi de catifea Lukasenko, Milinkieviè este un rebel disident. Anul acesta el a fost candidatul la presedintie al fortelor democratice din tara – dar fara mare succes (potrivit rezultatelor oficiale – periate, se pare, la sânge de putere -, el a obtinut doar sase procente din voturi).
Alaltaieri, marti, 12 decembrie, am fost martorul intâlnirii lui Milinkieviè cu grupul liberal-democrat din Parlamentul European. Ascultându-l, mi-am spus ca este realmente straniu, pentru un român, sa auda relatari despre presa transformata de putere in organ al propagandei si cultului personalitatii; sau despre studenti care, pentru a putea iesi din tara in interes de studiu, trebuie sa dea asigurari rectorilor din universitatile lor ca au un inalt nivel politic si ca nu vor invata in strainatate ce nu trebuie etc. Milinkieviè spunea ca bielorusii, daca vor sa mai afle câte ceva din lume, se pot uita numai pe postul TV Euronews. Numai când auzi astfel de relatari iti aduci aminte de acel lucru banal, pe care si noi l-am descoperit târziu, dar il uitam deja frecvent: valoarea informatiei independente. Potrivit premiantului, soarta cea mai dramatica o are acea parte a tineretului – mai credul sau doar comod – care a ales sa joace dupa muzica puterii si s-a inscris in organizatiile de Lukamol (un fel de Komsomol ex-sovietic, pe gustul liderului Lukasenko). Pe cât de greu este de acceptat ideea, pe atât de des ea se confirma: pervertirea tineretului este cea mai grava crima la adresa unei natiuni (poate ar fi bine ca si noi, chiar „liberi“ azi, sa meditam putin la aspectul acesta!). In fine, privindu-l pe Milinkieviè ma gândeam ca, in destinul fiecarui popor, vecinii aduc – sau rapesc – o valoare. Nu e cazul ca noi, acum, sa cainam sarmana Bielorusie care inca n-a dat de zorii democratiei – sau o putem face, dar ar suna cam fals. Si noi abia am iesit din cosmar. Si noi am avut voci care l-au cântat pe dictatorul nostru pâna in ultimele sale zile. Si noi am avut partid unic – tentatie care n-a disparut brusc, o data cu comunismul. Care a fost sansa noastra? Ca am fost putin mai la Vest. Deseori ne intrebam cum am fi aratat daca am fi fost, dintotdeauna, o tara (mai) occidentala, de preferinta plasata intre Franta si Germania, daca s-ar putea. Dar daca ne aflam mai la Est? Cum am fi rezolvat atunci probleme care, pâna nu demult, oricum ni se pareau insolvabile?
