Cum stiti, probabil, siretul de la pantof se rupe exact in dimineata in care te grabesti cel mai tare. Pe acelasi principiu, pe la sfârsitul primaverii – anul acesta – mi s-a terminat bateria de la un ceas de mâna exact când eram intr-o scurta vizita la parinti, la Craiova. Am apucat sa-ncerc sa o schimb doar la un meserias cu o toneta stradala, dar nu am reusit (bateria era de un format mai special si omul n-o avea). Ajuns la Bucuresti, am intrat in vreo trei ceasornicarii si am gasit ce-mi trebuia abia la o a patra, pe undeva pe lânga Piata Amzei. Mi-a montat-o mesterul de acolo si am platit 40 de lei noi. Pe moment, am fost bucuros.
Au trecut abia trei luni si, pe la mijlocul lui septembrie, bateria – aceeasi! – m-a lasat iarasi. Cam suspect, pentru ca, in teorie, ar fi trebuit sa ma tina doi-trei ani. Eram in Belgia si primul gând a fost sa astept câteva zile, sa ma intorc in tara, si s-o schimb iarasi la mesterul din Amzei. Mai mult curios, am intrat totusi intr-un magazin de ceasuri din Bruxelles, la nimereala, cum se spune. Aveau bateria respectiva si mi-au spus ca ma costa, pretul ei plus manopera, 7 euro (cu un sfert, adica, mai ieftin decât la Bucuresti!). Tipul care mi-a schimbat-o mi-a si spus, când si-a terminat treaba, sa am grija la ce service ma voi duce data viitoare: bateria pe care tocmai mi-o inlocuise nu era originala, japoneza (cum scria pe ea), ci era un fals chinezesc. Evident, nu i-am spus de unde provine.
Morala: aderarea noastra la UE nu va duce in primul rând la cresterea preturilor, asa cum ne temem cu totii. Sigur ca unele preturi vor creste, dar fenomenul va fi vizibil mai ales la produsele care inca sunt foarte ieftine. Nu e un paradox ca, de ani de zile, chiar si fara UE, preturile de la noi au tins spre plafonul european (asta când nu au depasit acest nivel – noi avem destule produse sau servicii care sunt chiar mai scumpe decât echivalentul lor de pe pietele occidentale).
In schimb, daca preturile nu vor urca spectaculos, s-ar putea ca saltul cel mare sa-l faca rata somajului. Sa recunoastem: pentru o tara in tranzitie, cu probleme etc., la noi somajul a fost unul suspect de mic. Cei care dau batai de cap Ministerului de Finante sunt pensionarii, nu somerii. Nu-i aici momentul sa disecam cauzele – plus ca sunt altii mai potriviti decât mine sa o faca. Toate – absolut toate – tarile ex-socialiste au avut (unele chiar mai au), la un moment dat, indici de somaj mai mari decât al nostru de acum. Oricât de cinic ar suna, intr-o tara in situatia noastra, rata mica a somajului conduce inevitabil, aproape fara vina oamenilor implicati, la o calitate slaba a muncii. Cum s-ar spune, noi muncim, dar energia pe care o dam prin aceasta economiei nationale, din punctul de vedere al productivitatii, este – ca si bateria mea din Amzei – una falsa.
