Nimic nu e simplu in aceasta poveste „Dana“ a Monei Musca. Pe de o parte, e limpede ca e disproportionat sa faci din d-na Musca simbolul tortionarilor din politica româneasca atâta vreme cât in Parlament, pe diverse liste de partide, sunt fosti securisti cu acte in regula. Pe de alta parte, Mona Musca era preferata acelor români care mai cred in etica si morala, care inca spera ca de-acolo, dinspre politica, pot sa vina si lucruri bune. Tocmai fiind preferata acestor oameni intransigenti, ea a fost acum tinta atâtor intransigente – vezi scrisoarea lui Gabriel Liiceanu de alaltaieri, care a stârnit mai multe comentarii decât „Scrisoarea a III-a“ a lui Eminescu.
Un singur lucru, marturisesc, nu mi-e clar dupa toata aceasta afacere. Care va fi, de fapt, reactia oamenilor obisnuiti, a alegatorilor care nu au nici trecut de disidenti si nici pretentii de intelectuali? Exista un episod istoric la care ma tot gândesc. Imediat dupa venirea in tara (in mai 1866) a domnitorului Carol I, granicerii de pe linia Dunarii s-au rasculat, temându-se ca neamtul o sa le ia inapoi pamânturile pe care le primisera de la Cuza. Prefectul de Romanati din acea vreme a dat veste la Bucuresti ca mai ales taranii din satul Dabuleni ar fi mai indârjiti. Lucrurile s-au calmat repede – Carol nu s-a atins de reformele lui Cuza, ba chiar le-a dezvoltat. Dar, de atunci incolo, ori de câte ori o lege parea a pune probleme, domnitorul isi intreba ministrii: „Dar dabulenii, ei ce zic?“.
Tocmai cunoscând-o, eu ma intreb cum Mona Musca a putut gresi astfel. La simpatia de care se bucura, putea face oricând, in anii din urma, o marturisire si lumea ar fi iertat-o. Pierzând sprijinul politic al PNL, d-na Musca este acum intr-o situatie delicata. Dar mai sunt si oameni – neinteresati de lustratie, de fosta Securitate, de CNSAS etc. – care o simpatizau pe d-na Musca din alte motive: nu pentru ca era liberala, ci pentru ca o vedeau la televizor si o placeau; nu pentru ca era o persoana de dreapta, ci pentru ca vorbea convingator despre pensiile batrânilor sau despre femeile maltratate de soti.
Este, deci, posibil ca tocmai criticarea Monei Musca de catre elita intelectuala sau politica sa-i atraga, in recul, noi simpatizanti in stratul profund (si altfel mut) al societatii noastre. Drept care se cuvine sa ne intrebam „dar alegatorii obisnuiti, ei ce zic?“ atunci când privesc la televizor cum atâta lume bate câte un cui in crucificarea acestei femei.
