Cred ca vorbim mult prea mult de politica; mai avem nevoie, din când in când, si de aer curat. Cred, de asemenea, ca acordam politicienilor mai multa importanta decât merita; e nevoie sa mai vorbim si despre valori spirituale si umane autentice, perene. Pe care am cam inceput sa le neglijam sau chiar sa le uitam. Lucru partial explicabil in spatiul nostru existential, curbat de mediocritate, impostura, vulgaritate, oferite cu generozitate de multe posturi de televiziune si unele ziare. De fapt, pozitiile noastre critice exprimate verbal sau zagazuite in noi au acelasi efect ca al razelor de luna asupra galosilor de guma. Ceva trebuie schimbat; dar ce anume si cum n-am reusit pâna acum sa aflam si nici n-am reusit sa inchegam o colectivitate omogena care sa doreasca lucrul acesta. Asa ca ne continuam drumul impus, cu resemnare si supunere; daca vom continua asa, nu vom reusi sa ne schimbam soarta.
In martie s-au implinit 160 de ani de când un lautar anonim i-a povestit, la Soveja, lui Alecu Russo, acompaniindu-se cu cântec de fluier, despre cei trei ciobani; unul moldovean, altul vrâncean si altul ungurean. Aceasta aniversare a Mioritei, pe drept „cea mai nobila manifestare a neamului nostru“, cum spunea Sadoveanu, a trecut neobservata. Despre aceasta balada, care vine de demult, marii nostri gânditori au scris multe lucruri esentiale; si au mai ramas inca multe de spus. Mai ales pentru a cauta un raspuns la una din intrebarile fundamentale; de ce ciobanul moldovean, stiind ce-l asteapta, n-a incercat sa lupte pentru a-si schimba soarta?
La fel ne putem intreba de ce Ana nu s-a putut intoarce din drum? De ce mesterul Manole, care stia soarta ce-o asteapta, n-a intervenit s-o intoarca din drum?
Aceeasi intrebare ne-o putem pune despre cavalerul dintr-un cunoscut poem al lui Federico Garcia Lorca. Pe un cal negru, sub un cer negru, cu masline negre in desaga, cavalerul se indrepta spre Cordoba. Desi stia ca din turnurile Cordobei il pândeste moartea, el nu-si schimba drumul.
Una din cele 24 de variante ale Mioritei culese in Oltenia de Plopsor, in 1926, are insa un cu totul alt sfârsit. Mama celui omorât se leaga cu o cârpa la picior, calca noua hotare de pe care culege roua; apoi ii leaga rana mortului cu cârpa si-l invie. Dupa care cheama caii si câinii, si-i omoara pe ucigasi.
Ciobanul moldovean, mesterul Manole nu si-au putut schimba soarta fiindca erau singuri; tradati de cei apropiati. Cavalerul lui Lorca era singur. Pe când ciobanul oltean si-a putut infrunta destinul fiindca nu era singur; el era inconjurat de cei apropiati. Mama, caii, câinii.
Când vom intelege ca incercând fiecare din noi sa facem ceva singuri, nu vom reusi sa ne schimbam soarta? Si ca numai protestele verbale, numai manifestarea indignarii si a dispretului nu au alt efect decât sa ne racoreasca pentru o clipa? Când ne vom da seama ca puterea celor fara putere e mai mare decât a celor care au puterea? Fiindca noi suntem mai multi.
Am pomenit aici de Miorita stimulat de interventia a doi distinsi cititori (ca toti ceilalti de altfel). Fara s-o doresc, mi-am amintit de copilaria mea; atât de indepartata incât parca nici n-a existat. Multe zile de vara le petreceam la stâna unui prieten. Noaptea, dupa ce oile se culcau, mâncam o strachina de „jântita“ cu mamaliga calda. Aruncam resturile la câini, care plecau apoi pe câmpuri dupa iepuri. Puneam apoi cojoacele pe noi si ne culcam pe „fâsche“, cu fata spre cer. Atunci mi-am dat seama cât de inalta poate fi noaptea, si cât de multe stele pot fi pe cer, când in juru-ti e numai liniste. Am avut atunci imaginea clara a nemarginirii, a maretiei Divinitatii si a nimicniciei fiintei umane.
Nimicnicia fiintei umane o vad si azi; din pacate cam des si mai ales acolo unde n-ar trebui sa fie.
