Atunci vor fi republicile fericite: cind domnitorii vor gindi sau ginditorii vor domni. (Platon)
Nu exista ceva mai bun pentru un stat, decit legi bine alcatuite. (Euripides, Supplices 434 sq)
Legile sunt ca pinzele de paianjen, care pot prinde musculitele, dar care lasa sa scape viespile si bondari.
Se numesc paradoxuri fiscale rationamentele legislative fiscale care din cauza unor greseli ascunse – deliberate sau nu – duc la evaziune fiscala „legala“.
Evaziunea fiscala „legislativa“ este arta de a emite „legi corecte“, pe „prevederi incorecte“.
Acesta reprezinta unul dintre paradoxurile fiscale, daca nu chiar cel mai mare.
In domeniul fiscalitatii, paradoxurile fiscale (1) ramin necunoscute contribuabililor onesti, (2) dar se bucura de atentie din partea contribuabililor evazionisti.
Anumiti contribuabili, in special dintre cei mari care, direct sau indirect, detin pozitii-cheie in puterea legislativa, executiva si / sau judecatoreasca, intervin uneori sau frecvent, dupa posibilitati si interese, chiar din faza de proiect a unei reglementari fiscale pentru a introduce in cuprinsul acesteia „greseli pasionante“.
Marii contribuabili sint foarte preocupati de elaborarea unor reglementari fiscale „predilecte“, inca din faza de conceptie, de elaborare a acestora, „strecurind“ in cuprinsul lor unele „interpretari ambigue“ care dau nastere la „enunturi contradictorii“ (interpretabile in favoarea celui ce se obliga – conform art. 983 Cod Civil), generatoare de efecte utile pentru acestia, dar in defavoarea bugetului de stat.
Numai in baza unor ambiguitati (echivocuri) ascunse in cuprinsul unor prevederi se ajunge ca evaziunea fiscala „legala“ sa reprezinte arta de a rationa corect cu legea pe baza unor reglementari corecte numai aparent.
Asa cum intre „evaziune“ si „legala“ exista un paradox (ciudatenie, enormitate, absurditate), tot asa si intre „a rationa corect in temeiul legii“ si „reglementari incorecte“ exista acelasi paradox.
Cu toate acestea, legislatia fiscala din România, de dupa anul 1989, este o „legislatie a paradoxurilor fiscale“, generatoare de (1) evaziunea fiscala „legala“, infloritoare pentru marii contribuabili si (2) de crestere a poverii fiscale si a saraciei pentru numerosi contribuabili onesti.
Onestitatea celor mai multi contribuabili, precum persoanele fizice, trebuie inteleasa si prin faptul ca, practic, acestia nu au nici o posibilitate de a se sustrage de la plata impozitelor, in special a celor cu stopaj la sursa (precum impozitul pe salariu, impozitul pe venit, impozitul pe dividende etc.), a impozitelor si taxelor locale etc. In plus, acestia nu au nici o posibilitate de a interveni, la nivelul puterii legislative, (parlamentului), si executive (guvernului), inca din faza de elaborare legislativa de a influenta emiterea reglementarilor in interes personal prin introducerea unor greseli ascunse de care sa profite ulterior prin sustragerea totala sau partiala de la plata anumitor obligatii bugetare (impozite si taxe).
Situatia este cu totul si cu totul diferita in cazul marilor contribuabili.
Un singur exemplu este edificator in acest sens.
Sa consideram ca intr-o tara este posibil ca o societate comerciala:
1. sa-si inceapa activitatea, in special cu aport de capital strain, cu un „capital“ de citiva dolari (echivalentul a doi-trei euro; chiar si in tarile paradisuri fiscale (Offshore), capitalul minim necesar pentru infiintarea unei societati comerciale cu capital strain, prevazut prin lege, obligatoriu este de citeva zeci de mii de dolari, iar in frecvente cazuri chiar de peste 100.000 de dolari;
2. perioade indelungate, de pina la 15 ani, sa functioneze numai pe pierderi fiscale;
3. in aceasta perioada, an de an, fiecare dintre aceste societati comerciale si-a marit patrimoniul, ajungind in prezent la milioane de euro;
4. in conditiile in care asemenea societati comerciale s-au inregistrat, de 15 ani numai cu pierderi fiscale, dar cu o crestere exorbitanta a patrimoniului, mai beneficiaza (1) de scutiri si reduceri la plata celor mai mari obligatii bugetare si / sau (2) de restituiri de anumite impozite, in special de tva;
5. statul nu vede, nu aude, nu intervine, marind in schimb povara fiscala a contribuabililor onesti, in special persoane fizice, chiar si in conditiile in care (1) pe calea evaziunii fiscale „legale“ si ilegale s-a ajuns sa se sustraga, in unii ani, peste 40% din veniturile cuvenite bugetului de stat (chiar pina la 60% conform unor puncte de vedere sustinute de persoane care au detinut functii importante in conducerea tarii), iar (2) gradul de saracie a cuprins circa o treime din populatia tarii, in timp ce discrepantele sociale devin catastrofale.
Intr-o asemenea tara si in asemenea conditii este vorba de o „politica fiscala evazionista“ in care se ia de la cei multi si saraci si se da la cei putini si bogati. Circumstantele devin agravante in conditiile in care, zi de zi mass-media relateaza cazuri, atit de persoane fizice ajunse la limita mijloacelor de subzitenta, cit si de persoane juridice care au sustras si sustrag din bugetul statului, din banul public, zeci, sute si chiar mii de miliarde de lei.
Acesta este unul dintre marile paradoxuri fiscale: permanent o societate comerciala se inregistreaza cu pierderi (cheltuielile sint mai mari decit veniturile), dar de imbogatit, se imbogateste constant si exorbitant.
Printr-o legislatie fiscala paradoxala are loc redistribuirea impozitelor prin cresterea poverii fiscale si, ca urmare, a saraciei pentru unii, concomitent cu sporirea bogatiei pentru altii, in special pe calea evaziunii fiscale „legale“ si ilegale: cei saraci devin si mai saraci, iar cei bogati, tot mai bogati.
Din punctul de vedere al echitatii fiscale si sociale, un paradox fiscal mai mare ca acesta nu poate exista.
Asa cum, in cadrul unui paralogism matematic, „toate numerele pozitive sint negative“, tot asa avem si „evaziune fiscala legala“, adica „furt cu ajutorul legii“ sau „furt legal“, cel mai bun exemplu oferindu-l societatile comerciale care, de 10-15 ani, lucreaza numai pe pierderi (cheltuiesc mai mult decit incaseaza) dar, intre timp, si-au sporit averea (patrimoniul) chiar de milioane de ori (de la circa 100.000 de lei, in anii 1990-1991, la mii si zeci de mii de miliarde de lei in prezent).
Faptul ca nici o societate comerciala nu-si poate spori averea, prin mijloace legale, in conditiile in care se inregistreaza cu pierderi (cheltuielile sint mai mari decit veniturile), este un adevar fundamental, axiomatic care trebuie admis fara demonstratie, fiind evident prin el insusi. Altfel spus, o persoana care, lunar, obtine venituri, spre exemplu, de cinci milioane de lei, cheltuieste sapte milioane de lei, dar mai si acumuleaza bunuri de 20-30 milioane de lei, si aceasta luna de luna, de 15 ani, este clar ca nu a lucrat cinstit, legal.
In mod asemanator stau lucrurile si in cazul societatilor comerciale: in conditiile in care, luna de luna, de 15 ani, lucreaza numai pe pierderi, dar averea acestora a sporit, in unele cazuri chiar de la citiva dolari, la milioane de dolari sau de la 100.000 de lei, la mii de miliarde de lei, este clar ca nu au lucrat cinstit, ca totul s-a facut prin evaziune fiscala, prin furt.
Legislatia fiscala din tara noastra a permis si permite acest lucru.
Aceste societati comerciale au intocmit, an de an, bilantul contabil, cu respectarea intocmai a prevederilor legale in vigoare, l-au depus la organele fiscale, unde a fost verificat si vizat de legalitate; viza de legalitate obtinuta pe bilantul contabil nu reprezinta altceva decit un „certificat de buna purtare“, o confirmare a legalitatii activitatii desfasurate.
In plus, activitatea acestor societati comerciale a fost verificata de organele fiscale, chiar de mai multe ori intr-un an, iar prin actele de control incheiate s-a mai emis cite un „certificat de legalitate a activitatii desfasurate“.
In aceste conditii, chiar daca este de domeniul evidentei ca averea acestor societati comerciale nu a fost obtinuta pe cai licite, este de-a dreptul paradoxal sa intervii acum cu prevederi legale, cu aplicabilitate retroactiva, prin care sa stabilesti ca nu puteai sa te imbogatesti in conditiile in care ai lucrat pe pierderi si sa impozitezi cu 90% toata averea obtinuta in aceste conditii (de desfasurare a activitatii cu pierderi).
Principiul neretroactivitatii legii este stabilit clar, precis si la modul imperativ atit prin art. 1 din Codul Civil, cit si prin art. 15 din Constitutia României.
In conditiile in care nu sintem in stare sa reglementam corespunzator prezentul, va fi cu atit mai greu sa ne luptam cu fantomele trecutului.
Este ca si cind am conduce o masina si, obsedati de trecut (de ce este in spate), privim mai mult in oglinda retrovizoare decit prin parbriz, ignorind ceea ce este in fata, fapt pentru care savirsim accidente.
Inceputul trebuie facut cu alinierea legislatiei fiscale din tara noastra, inclusiv pe problema in discutie, la legislatia tarilor dezvoltate, unde este de neconceput ca o societate comerciala la care cheltuielile sint mai mari decit veniturile sa poata functiona, luna de luna, an de an, de 10-15 ani, cu pierderi si, pe deasupra, sa se mai si imbogateasca exorbitant.
Trebuie avut in vedere ca in stabilirea obligatiilor fiscale se respecta un principiu de lege fundamental, universal valabil, conform caruia judecarea unei fapte se face pe baza actelor normative in vigoare la data producerii sale. In aplicarea acestui principiu s-a prevazut prin fiecare lege a bugetului de stat ca: „Controlul fiscal pentru stabilirea, urmarirea si incasarea debitelor pe anii precedenti, in limita perioadei de prescriptie, se efectueaza, potrivit prevederilor, actelor normative in vigoare, la data operatiunilor supuse controlului“.
In conditiile in care legislatia fiscala dintr-o anumita perioada a prezentat numeroase si serioase neajunsuri, care au lasat loc pentru evaziune fiscala „legala“, nu pot fi condamnati ulterior cei care au valorificat din plin posibilitatile oferite de lege pentru a se imbogati.
Unul din principiile fundamentale de drept, universal valabile, prevede ca faptele ce au avut loc in trecut, pe baza unor legi in vigoare atunci, nu pot fi desfiintate pentru motivul ca legiuitorul intelege sa dea o reglementare juridica noua acestor fapte. Agentii economici nu pot sa-si desfasoare activitatea in anul 2004 cu respectarea prevederilor care vor fi in vigoare in anul 2015 sau in anul 2020.
In mod asemanator in anul 2004, legiuitorul nu poate judeca faptele agentilor economici din perioadele anterioare (savirsite cu respectarea prevederilor legale din perioada respectiva), pe baza unei legi in vigoare in anul 2004 (diferita de cea anterioara).
In cazul in care ar avea loc asemenea judecati, s-ar produce serioase perturbari sociale, s-ar deschide calea arbitrariului, ar disparea orice siguranta, nu ar mai exista incredere in lege si legalitate, cu grave consecinte negative pentru ordinea economica si sociala.
A da guvernantilor libertatea sa judece fapte consumate dupa prevederi legale ulterioare, diferite fata de cele in vigoare la data producerii acestora, este nelegal (incalcind art. 1 Cod Civil) si neconsitutional (contrar art. 15 din Constitutia României).
Aceasta ar insemna a instaura arbitrariul si a nesocoti principii de drept fundamentale, universal valabile, precum principiul neretroactivitatii legii.
Paradoxal este faptul ca ne manifestam ingroziti de amploarea fenomenelor de coruptie si de evaziune fiscala, dar refuzam sa incepem cu prezentul, refuzam sa intervenim categoric si sa introducem legi corespunzatoare numai si numai pentru motivul ca guvernantii actuali constata ca trecutul, apartinind altor guverne, respectiv altor partide politice, nu a fost reglementat corespunzator, ca guvernantii trecuti, din culpa sau deliberat, au promovat legi predilecte, care au fost folosite pentru imbogatirea unor grupuri de interese, clientelare, politicianiste.
