Ce-a mai ramas din mitul revolutiei?

Tocmai am revazut la televizor niste imagini ale Bucurestiului de-acum treisprezece ani. Pentru cateva clipe, am retrait noaptea de Craciun din 1989, cand colindele se amestecau pe strazi cu impuscaturile, iar crainicii anuntau din jumatate in jumatate de ora, tinandu-ne tintuiti in fata televizoarelor, ca in curand se va transmite un film cu procesul lui Ceausescu. In zilele precedente, ma lasasem bucuros perchezitionat de tinerii care formau pichete la intrarile metroului. Intr-o stare de exaltare romantica, ma simtisem solidar cu patrulele care opreau masinile pe strazi, obligandu-i pe soferi sa deschida portbagajele, ca sa se vada daca nu contineau arme. Libertatea actiona in psihologia noastra ca un drog. Si mi-ar fi greu sa spun ce conta mai mult in surescitarea acelor zile si nopti. Fericirea de a fi iesit din frica? Interesul enorm pe care ni-l arata, brusc, lumea? Atmosfera patetica in care ne invarteam, cu personaje care purtau brasarde tricolore? Sau impresia ca asistam la o ruptura miraculoasa in istoria noastra?

La fel de greu mi-ar fi, azi, dupa treisprezece ani, sa gasesc o explicatie sigura pentru pietatea conventionala, vecina cu indiferenta, din evocarea acelor zile pe care, atunci, nu ma feream sa le pun sub semnul „miracolului“. Sa fie din cauza ca ne-am plictisit sa tot auzim aceleasi intrebari, despre aceleasi enigme nedezlegate, desi in fiecare decembrie adevarul a fost promis solemn? Sa fie din cauza banuielilor ca a existat si ceva „necurat“ in decembrie ’89? Ori de vina sa fie mizeria, care nu mai are chef de vorbe pioase in conditiile in care are obsesia supravietuirii? Poate, toate aceste cauze sint valabile si se amesteca. Poate, are un loc si gandul ca atunci am fost naivi, cu exceptia celor care au avut indoieli din primul moment, cum pretind azi, in privinta autenticitatii revolutiei.

Eu, recunosc, n-am aceasta pretentie. Si, sincer sa fiu, nici nu-i invidiez pe cei care au fost sceptici de la inceput. Azi, se stie, ne impartim in trei curente. Unii cred, in continuare, ca, in decembrie ’89, a existat, realmente, o revolutie. Altii spun ca „revolutia“ a fost, de fapt, o lovitura de stat, trucata, cu actori de la noi si regizori din afara. In fine, altii, printre care ma numar si eu, sunt de parere ca a existat atunci un amestec de revolta si de confiscare a revoltei. E normal, poate, in absenta clarificarilor necesare, sa avem judecati diferite, dar ce privilegiu e acela de a fi observat din capul locului eventuala parte de farsa? Cei care il invoca au fost frustrati, dupa opinia mea, de marea sansa de a crede, macar o data in viata, in miracole. Cum sa regret credinta ca istoria poate fi facuta, nu numai indurata? Regret doar faptul ca m-am vazut nevoit, pana la urma, si eu sa spun „evenimentele din decembrie ’89“, inlocuind cuvantul „revolutie“ cu perifraze. Imi amintesc cu ce iritare am citit prin primavara lui ’90 cartea unui gazetar francez care tinea sa demonstreze ca revolutia romana ar fi fost „minciuna secolului“. Am polemizat cu acea teorie inclusiv la un simpozion organizat de revista Le nouvel Observateur. Si n-am nici azi sentimentul ca am gresit, desi mitul revolutiei s-a uzat intre timp, a cazut, cumva, in paragina.

E adevarat ca timpul modifica perspectivele, uzeaza emotiile, estompeaza detaliile. Dar, oare, numai treisprezece ani au trecut? Generalul Stanculescu facand avioane de hartie intr-o cazarma din Targoviste ca sa nu se uite la Ceausescu, isteria neintrerupta din studioul 4 al Televiziunii, impresia nu numai de simulacru, de mascarada judiciara, ci si de kitsch pe care mi-a dat-o procesul, sunt detalii peste care s-a depus, parca, mai mult decat colbul a treisprezece ani. Banuiesc ca asta se explica prin senzatia ca timpul care s-a scurs intre decembrie ’89 si acest decembrie ne-a invatat multe lucruri, inclusiv in privinta libertatii. Cine si-ar fi imaginat acum treisprezece ani ca, prost gestionata, rau administrata, libertatea poate arata si urat? Cine se gandea atunci ca ne faceam iluzii prea mari?

Ceea ce nu pot sa-mi amintesc fara o strangere de inima este extraordinara solidaritate nationala care ne unea atunci. Cum de s-a transformat ea in milioane de singuratati?