Turtucaia colonelului Cojocariu

I-a fost dat colonelului Cojocariu ca in cea mai nefasta zi a vietii sale sa intre in literatura. Izbinzile care te fac legenda, vorba aia, sint durabile. Ziua cind s-a repezit cu pistolul in mina ca scos din minti sa-l aresteze pe Paul Valuta. Tocmai in Curtea Parchetului Militar Craiova si tocmai cind nefericitul de Valuta agita disperat o hirtie care-l scapa de puscarie. Cu Valuta infundat temeinic ca intr-o scena lucrata de comici vestiti ai ecranului, colonelul se afla in pielea unui celebru personaj al lui Karel èapek, autorul Fabricii de absolut. Mai exact, in situatia lui Bobinet, locotenentul de artilerie. Temerarul colonel Cojocariu isi privea victima facuta pachet, se mingiia pe sub barbie, socotind pe degete cum va scapa tara de borfas, asemenea lui Bobinet, care, intr-o Europa ce sta sa se prabuseasca, isi imagina cum ar putea sa scoata Franta din, pardon de expresie, rahat. Chiar daca destoinicul colonel nu aspira sa devina un alt Napoleon, de un Catani parca tot ii dadea inima ghes sa se apropie. Ti-l si imaginezi perorind in fata vajnicilor colegi de arme: „Domne, d-aia sufera natia, pentru ca politia e blinda cu toti nenorocitii ce-o asalteaza, ca terorismul si bin Laden. Ce hirtie avea Valuta, dom’le? Ce curte de justitie, ce suspendare? Eu sint curtea, eu sint suspendarea, ca d-aia ma plateste statul, contribuabilul…“. Si, potrivit principiului „cine nu-i cu noi e cu teroristii“, aprigul colonel s-a vazut cu un inlocuitor de bin Laden la activ. Fara indoiala ca gindurile devotatului politist mergeau mai departe, spre absolut, cind toata pleava societatii avea sa fie rapusa, cu si fara mandat. In imaginatia sa, hranita de izbinda spectaculoasa asupra lui Paul Valuta, isi oferea ca rasplata suprema si o medalie. O medalie asemenea celei la care rivnea tucalarul de la Regimentul 91, dintr-o alta carte celebra, „Peripetiile bravului soldat Svejk“. O medalie insotita de vorbe pline de recunostinta: „Pentru meritul de a fi dat dovada de barbatie si vitejie deosebita in lupta, dispretuindu-si propria lui viata… sub focul puternic al dusmanului…“. Dar nu-i pentru cine se pregateste, iar clipa de fericire s-a destramat rapid, ca in bancurile de la Radio Erevan: Mercedesul era bicicleta si nu s-a furat, ci i s-a facut cadou. Luat la bani marunti, documentul pe care-l flutura Paul Valuta in chip de salvare, eliberat chiar de Curtea Suprema de Justitie, s-a dovedit a fi legal, iar zelul colonelului, o timpenie. Dintr-o data s-au dus dracului si medalia de argint, si visurile de Catani, si lupta definitiva cu borfasii. Inflacaratul ofiter oltean se afla in postura colonelului din episodul „Turtucaia“, al lui Gheorghe Braescu. Scena e antologica, la fel ca arestarea comisa de Cojocariu. „D-le colonel, a cazut Turtucaia, racni locotenentul. – A cazut Turtucaia?… Bine le-a facut!, mama lor de turci… Lasa, ca-i bine… Ionescule!… E bine, ti-o spun eu… – Cum bine, dle colonel?! Turtucaia e a noastra!!“ Isprava colonelului doljean tine de marea literatura. Dar si de volumele cu bancuri si gafe. Sau de filmele cu prosti. De intimplarile in care chirurgul isi uita penseta in tine sau dentistul te chinuieste si-ti scoate maseaua buna. De politistul caruia ii fug musterii de sub nas sau de cel care-l aresteaza pe unul, il bate de-i sar falcile si dupa ce l-a naucit afla ca era ambasadorul din Maputo sau un italian venit cu afaceri, vezi cazul de la Brasov, din vara.

Explicatia dlui colonel te lasa perplex si te duce de-a binelea la eroii lui Hasek, parind a fi rostita de bravul Svejk: „D’asta are politistul pistol, ca sa-l poarte si sa-l foloseasca atunci cind legea ii permite…“. Colonelul n-a inteles nimic din imprejurarea cu pricina. Caci tocmai asta era: legea nu-i permitea. Hirtia pe care o filfiia speriat de moarte deocheatul Valuta era… lege.