O așezare rurală cu oameni gospodari, cu bătrâni ce poartă grija copiilor plecați în lume în căutarea unui trai mai bun, cu locuri de legendă, aceasta este, în câteva cuvinte, comuna Crușeț din județul Gorj.
Mierea, Măiag, Crușeț, Slăvuța sunt doar câteva dintre cele zece sate ale comunei Crușeț în care am poposit. Viața în Mierea am crede că e dulce precum îi spune numele. Realitatea, așa cum ne-o dezvăluie o localnică ieșită la poartă cu păsările, „ca să le meargă și lor bine“, este însă alta. „E și bine, dar și rău. Ca peste tot. Sunt puțini tineri. Nu au unde lucra și stau pe lângă gospodărie. Ce să facă? Se descurcă lumea cum poate. Mai crește câte un animal, un porc, păsări, ca să aibă din ce trăi. Puțini sunt cei care se încumetă să crească vite. E greu. Suntem departe de oraș. Trebuie să strângi laptele, să îl păstrezi că nu ai să dai prea mult deodată. Consumi curent. Și asta înseamnă bani. Și de unde? La țară e frumos într-un fel, dar e și muncă multă“. Oamenii din Mierea sunt gospodari. Vorbesc de acest lucru casele ce se ridică mândre, curțile îngrijite.
Părăsim satul și luăm drumul spre Măiag. Ne oprim în fața unei case despre care localnicii spun că e cea mai veche gospodărie de aici. Anii care s-au scurs au lăsat urme adânci asupra construcției. Pereții sunt crăpați în dreptul singurului ochi de geam. Cele două uși din lemn se sprijină una pe cealaltă. Pridvorul e și el afectat. În cele două odăi ale casei, podeaua se scufundă în pământ. Doar acoperișul e schimbat, căci cei doi bătrâni ce-și duc traiul acolo au cerut ajutorul primăriei. Timpul care a trecut peste gospodărie lăsase urme vizibile, iar viața le era pusă în pericol. Se descurcă greu. Posibilitățile materiale sunt limitate. Câteva orătănii, ce se plimbă de colo-colo prin curte, și cele două încăperi mici le sunt toată averea. „Sunt amărâți. Trăiesc și ei cu ce cresc pe aici, prin curte“, ne explică vecina de peste drum.
Viața în lumea satului nu este ușor de trăit. Bătrânețile sunt parcă și mai grele. Mâinile bătătorite și crăpate, picioarele în care s-a lăsat toată povara anilor nu mai sunt de nici un folos. Și ca și când toate acestea nu ar fi suficiente, bătrânul de la sat este nevoit să-și vadă mândra gospodărie de altădată năruindu-se. „Viața e ca și timpul, așa și așa, iar la bătrânețe ne face să mâncăm mere pădurețe și nu mai avem cu ce le mai roade“, explică Ioana Diaconescu.
„Lumea e necăjită, amărâtă“, vine să ne lămurească și Constanța Dondonici. „Înainte era bine. Am avut patru copii. Eu i-am crescut bine, dar acum sunt vai de capul lor săracii… Nu mai dorm de grija lor… Ăla n-are, ăla n-are… Îi mai ajut că sunt copiii mei. Mai cresc o pasăre, mai țin un porc, că din acelea mari: – vaci, capre, oi – nu am. Sunt copii necăjiți acum. Nu mai au servicii. Oi mai putea cât m-or mai ține puterile, dar anii trec, eu n-o să mai pot și lucrurile nu par să se schimbe…“.
Satul Slăvuța, între istorie și actualitate
Oamenii din Crușeț privesc cu teamă spre viitor. Comuna lor e frumoasă, are oameni buni, gospodării prospere, dar „țara lor încotro o ia?“, se întreabă ei. O radiografie a vremurilor noi ne-o face Ion Popescu din satul Slăvuța. L-am întâlnit în gospodăria sa, printre rândurile de viță-de-vie. „Tatăl meu spunea: «Când vine 9 martie trebuie să ieși cu pătura în cap, chiar dacă plouă sau ninge, să tai via, că așa trebuie»“. Acum, însă, oamenii au luat modelul IAS-urilor de altădată, care tăiau la vie de toamna sau după Crăciun. Bine făceau, căci dacă tai târziu se pierde seva concentrată care hrănește vița și poți pierde jumătate din producție“. După ce aflăm care este cel mai prielnic moment pentru pregătirea viței-de-vie, Ion Popescu ne face o scurtă radiografie a vremurilor noi: „S-a schimbat totul. Mă așteptam la mai bine, însă nu știu, parcă nu suntem capabili să copiem măcar ce au făcut vecinii noștri, care au trecut și ei prin faza aceasta a societății socialiste. Unde sunt ei din punct de vedere al civilizației, al dezvoltării societății? Unde suntem noi? Pe undeva s-a greșit și noi trebuie să tragem. Trebuie să ne gândim la mersul societății, la ce trebuie să facem să aducem prosperitate pentru tineret, copii…“, spune Ion Popescu. Și, inevitabil, gândul îi fuge la o poveste pe care i-o spusese în vremea copilăriei părintele său: „«Cică era un om bătrân, ca mine, așa», spunea tatăl meu. Într-o zi sădea un pom. Pe acolo treceau trei băieți și îl întreabă: «Moșule, ce faci aici?» Și el răspunde: «Uite, sădesc și eu un pom». Ei, mirați, îi spun: «Păi, când pomul ăsta va face fructe tu vei fi oale și ulcele». Bătrânul îi privește cu tristețe și spune: «Mă băieți, slabă minte mai aveți! Știu eu bine că n-o să mai trăiesc să mănânc fructe, dar cel care va mânca mă va pomeni». Vedeți, acum nu se mai îngrijește lumea de cei ce va să vie…“.
Îl lăsăm pe Ion Popescu să-și termine treaba și o pornim încet spre stejarul secular din satul Slăvuța, așezat între dealul Calului și cel al Toiegii, cum le zic localnicii. La umbra acestui arbore, spune legenda, s-ar fi odihnit în drumul său prin aceste locuri Mihai Viteazul. Tot în satul Slăvuța se află biserica de lemn ce poartă hramul „Intrarea în Biserică“, astăzi monument istoric, ridicată în secolul al XVII-lea. Se disting în mod cu totul deosebit pridvorul, dar și portalul cu șerpi și flori semnat de meșterii ce l-au realizat cu sute de ani în urmă. Câteva cruci din lemn, de-un leat cu biserica, vorbesc de vremurile îndepărtate.
Poveşti de azi
Cei care s-au așezat în acest colț de lume iubesc locul, cu istoria și prezentul lui. Unii dintre ei au avut curajul să pună bazele unei afaceri, așa cum a făcut și Emil Irinel Popescu. „Am văzut la televizor tot felul de oameni care puneau pe picioare tot felul de ferme. Am vrut să văd cum este și am aplicat în 2013 un proiect pe Măsura 112 pe creșterea porcinelor. Am construit-o de la zero, cu apă curentă la adăpători, cu izolație, termopane, pentru a le crea cât de cât condiții, să nu fie frig, să crească în condiții bune. Am plecat cu un efectiv de 74 de porci, în al treilea an trebuie să ajung la 96 de capete“, spune crescătorul de animale. Recunoaște că nu este o treabă ușoară, dar pentru că iubește ceea ce face, greutățile sunt mai ușor de trecut. „Costurile sunt destul de ridicate, dar mai cultiv cereale și reușesc să fac economie. Porcii au nevoie de o alimentație corespunzătoare. Eu îi iau de mici și după șase-opt luni îi vând“, povestește fermierul, care consideră că afacerea lui merită tot efortul.
Comuna Crușeț este așa cum ne-o descria un localnic – „un loc frumos, cu oamenii buni, gospodării prospere“ -, o așezare în care se împletesc poveștile de ieri și azi.
