http://www.youtube.com/watch?v=HAMoyHYWRLg
Pe drumul ce leagă Craiova de Podari, în satul Branişte, la capătul unei uliţe, o sfântă mănăstire îşi spune istoria de sute de ani. Liman de rugăciune şi uşurare pentru suferinţele oamenilor locului, mănăstirea Jitianu ştie multe poveşti. A şters multe lacrimi de pe chipurile enoriaşilor, a făcut sufletele să se încarce de pioşenie şi linişte. Povestea sa este spusă de murmurul frasinului vechi de mai bine de 300 de ani sau de cel născut de adierea ce mângâie crengile duzilor din livada lui Cuza Vodă.
O poartă de lemn pe care stă scris Mănăstirea Jitianu îţi spune că ai ales bine drumul. Păşeşti în liniştea ce înconjoară ca o haină aleasă mănăstirea. De o parte şi de alta a aleii care te conduce spre sfântul lăcaş de cult sunt tinere livezi de pomi fructiferi, care completează tabloul superb al livezii de duzi a lui Cuza Vodă, un monument al naturii. „Cuza Vodă, după secularizarea averilor, a întemeiat aici, la Jitianu, prima şcoală de agricultură. A funcţionat şapte ani, după care a fost mutată la Bucureşti. În timpul acestei şcoli s-au plantat duzii, care au peste 150 de ani“, ne-a spus ieromonah Nifon Văcăruş, stareţul Mănăstirii Jitianu.
Un lăcaş de cult în negura vremilor
O altă poartă de lemn desparte aleea de Mănăstirea Jitianu. Pătrundem timid, pentru a nu tulbura liniştea locului. Biserica de piatră, a doua ca vechime din ţinutul Craiovei, ni se dezvăluie în toată frumuseţea sa. La intrare, pe un perete, o copie după „Cina cea de taină“, realizată din mozaic la începutul secolului XX, te invită să intri şi să descoperi istoria locului, care începe, după părerea unor istorici, odată cu victoria lui Mircea cel Bătrân la Rovine. „Potrivit unor istorici, pe locul unde se află mănăstirea astăzi s-a dat lupta de la Rovine şi, în cinstea victoriei, Mircea cel Bătrân a ridicat o bisericuţă din lemn, pentru a-i comemora pe ostaşii care şi-au dat viaţa şi pentru a-i aduce mulţumire lui Dumnezeu. Mai târziu, biserica s-a dărâmat. I-a luat locul în 1658 noul lăcaş ridicat de domnitorul Constantin Vodă Cârnu. Biserica a suferit modificări în timpul istoriei. Tatăl lui Mihai Viteazul a făcut donaţii, asemeni mai multor voievozi, chiar şi Constantin Brâncoveanu a ridicat un corp de clădire aici“, ne-a dezvăluit stareţul mănăstirii.
Terenurile, satele dimprejur au fost donate bisericii. Se spune că, până la secularizarea averilor, mănăstirea ar fi avut pământ până la Calafat. În preajma sa era şi o pădure de frasini, din care doar unul singur se încăpăţânează să înfrunte cu stoicism vremurile.
Timpul care s-a scurs a adus şi schimbări, cărora li s-au supus cu pioşenie şi locul. În timpul Războiului de Independenţă a servit ca depozit de obuze. Din acele vremuri se mai păstrează şi astăzi cele două movile din curtea cimitirului mănăstirii, gropi comune în care au fost îngropaţi ostaşii şi caii lor. „În prima se spune că ar fi rămăşiţele soldaţilor, iar în cea de-a doua caii lor“.
După terminarea războiului şi secularizarea averilor, locul avea să rămână pradă uitării şi ruinei.
Asemenea păsării Phoenix care renaşte din cenuşă, mănăstirea a revenit la viaţă, devenind din nou un liman de rugăciune și ușurare pentru suferințele oamenilor, graţie reginei Elena şi lui Nicolae Iorga.
Renaşterea
După terminarea Primului Război Mondial, starea mănăstirii se înrăutățea din ce în ce mai mult. Doar păsările cerului nu părăsiseră mănăstirea. Părea uitată de oameni, iar totul căzuse pradă ruinei. În lipsa acoperişului, picturile erau distruse de ploaie sau de zăpada ce se cernea din înaltul cerului.
„Ocazia reabilitării se ivește odată cu trecerea reginei Elena, mama regelui Mihai, spre unul din domeniile regale de la Segarcea. Calea ferată se află la o distanță de 1 km de mănăstire, iar regina Elena rămâne impresionată la vederea ei. Însoţită fiind de renumitul om istoric şi politic Nicolae Iorga (președintele Comisiei Monumentelor Istorice); la cererea ei, acesta descrie cu de-amănuntul istoricul mănăstirii. La întoarcere, se deplasează cu mașinile trecând și pe la acest locaş; şi astfel, prin pronia şi ajutorul lui Dumnezeu, se hotărăşte ca prioritate renovarea acestei mănăstiri. Lucrările de renovare au durat câţiva ani buni; pentru a reda splendoarea acestui sfânt locaş; în mare parte renovările rezumându-se doar la biserică şi nu la întreaga mănăstire. Pe acea vreme se afla preot al satului Titus Locusteanu, fiu de preot, care s-a implicat și el în lucrările de renovare, fiind inițial paroh al acestei biserici. La 13 noiembrie 1932, se redeschide în mod oficial sfântul locaş, pentru slujire şi primire a credincioşilor“, se menţionează în istoricul locului.
Sfânta Mănăstire Jitianu, după decenii de suferință, uitare şi ruină, devenea un nou complex mănăstiresc, în care se reinstalează spiritul monahal pierdut în tumultul vremii. Mănăstirea Jitianu, ca multe altele, devine din nou un liman de rugăciune şi uşurare pentru suferințele oamenilor.
În prezent este din nou mănăstire în care slujesc Domnului călugări.
Aici găsesc alinare sufletească oamenii locului, dar şi cei pe care paşii îi poartă spre aceste meleaguri şi care se lasă cuceriţi de frumuseţea şi liniştea mănăstirii. După ce-şi fac semnul crucii, se apleacă cuviincios în faţa icoanelor, dintre care unele sunt foarte vechi. Îşi trec mâinile şi tâmplele plecate şi în faţa moaştelor celor zece sfinţi care au fost aduse din Rusia.
Sfânta Mănăstire Jitianu îşi spune domol povestea pentru a nu tulbura în vreun fel liniştea şi frumuseţea locului.
De unde îi vine numele ?
Numele mănăstirii pare a fi dat de ctitori în cinstea celui ce deținea pământul pe care se afla biserica, stolnicul Jitianu, care a făcut parte din sfatul domnitorului Neagoe Basarab în perioada 8 mai 1514-14 iulie 1521. În unele scrieri vechi ea este numită Mănăstirea Jitia. În limba slavonă, Jitia înseamnă liniște.
