Au purtat de generaţii pe calea cântecului istoria apăsărilor nedrepte şi a luptelor de veacuri, au înveselit la nunţi, botezuri şi petreceri pe ţărani. Au bătut şi la porţile curţilor domneşti şi boiereşti. Sunt trubadurii vremurilor de altădată.
Baladele, doinele, cântecele haiduceşti, cele de petrecere, de dragoste şi melodiile de joc prindeau viaţă graţie talentului de mari virtuozi al lăutarilor în epoca feudală. În veacul al XVIII -lea, muzica lăutărească a căpătat influenţe orientale, venite odată cu domniile fanariote. „Aceşti străini – notă Nicolae Filimon – fiind tot de o religie cu noi şi mari amatori de muzică, aduseră în ţară o mulţime de cântăreţi de sarai şi biserică, şi în mai puţin de un secol şi nu numai că strică cu totul muzica bisericească şi lăutărească, dar schimbă chiar caracterul tonurilor, alternându-l atât de mult, încât astăzi ar trebui să inventăm un nou sistem de armonie ca să putem acompania un mai mare număr din cântecele noastre, căci cu cel european nu este cu putinţă a ne servi“.
În paşi de cadril
Mai târziu, în prima jumătate a secolului XIX, repertoriul lăutăresc este completat cu piese de dans occidental. Mazurca, valsul, cadrilul, polca, romanţele orăşeneşti pe texte de Costache Conachi, Enăchiţă Văcărescu fac deliciul petrecerilor. În această vreme, familiile boiereşti se întreceau în lux, petreceri costisitoare. După modelul Parisului, balurile şi evenimentele mondene se deschideau în perioada sărbătorilor de iarnă şi se ţineau până după Paşte. Edificatoare în acest sens este şi mărturia lăsată de Vasile Alecsandri. „Earna au venit aducându-ne cu ea plăcerile strălucite ale balurilor, plimbăriile în sănii, conţerturile încântătoare, petrecerile teatrului şi mai ales priveliştea drăgălaşă a focului în sobe. Dulci sunt momentele în care poetul, culcat pe un jalţ elastic, d’înaintea unui jăratic bogat, simte trupul pătruns de o plăcută căldură, în vreme ce închipuirea lui pluteşte în visuri misterioase şi dă vieaţă întâmplărilor trecute“.
Atmosfera petrecerilor era întreţinută de câte un taraf de lăutari. Prin dibăcia lor, căci erau hărăziţi cu un meşteşug mai deosebit, au uimit pe străinii în trecere. Tineri, purtând cele mai alese ţinute se prindeau în jocul lor, în paşi de cadril, polca, pentru ca mai târziu, după 1850-1860, să li se adauge potpuriurile scrise de Alexandru Flechtenmacher, Theodor Georgescu, Alexandru Berdescu, Ludovic Wiest, Leopold Stern, Gheorghe A. Dinicu, care au circulat pe calea lăutarilor atât de mult, încât li s-a pierdut adeseori numele autorului.
Povestea unui lăutar
Muzicile lor erau gustate de oamenii acelor timpuri. Petrecerile erau mai pe gustul lumii când un virtuos lăutar cânta la vioară. Poveştile lor trăiesc astăzi în manuscrise, ca şi cea a lăutarului Nicolae Buică. George Enescu, după ce l-a acompaniat în Sonata Kreutzer cu ocazia unui concert la Iaşi, notează Cosma Viorel în „Figuri de lăutari“, i-a spus entuziasmat „Măi, Buică, nu eşti om, eşti un drac“.
Nicolae Buică s-a născut într-o zi de noiembrie 1855, la Slatina, şi a uimit o lume întreagă cu talentul său. „A făcut parte dintr-o veche şi mare familie de lăutari. Cele mai îndepărtate ştiri se opresc la Tache Buică – «copil de suflet» care colinda, în prima jumătate a secolului trecut, cu scripca în mână, restaurantele din Craiova şi Ploieşti. Unul dintre copiii lui a fost viorist virtuoz, însă s-a pierdut prin oraşele mici de provincie. În schimb, cei doi nepoţi ai lui Tache, Gheorghe şi Bebe Buică, au afirmat şi au impus numele familiei nu numai în ţară, dar şi peste hotare“, cum se menţionează în lucrarea „Figuri de lăutari“. Gheorghe, deşi nu a cunoscut notele muzicale, a uimit Parisul anilor 1889- 1890. „Şi-a alcătuit un taraf din 16 persoane, toţi îmbrăcaţi în costume naţionale şi purtând cu mândrie o eşarfă tricoloră, a colindat câteva oraşe principale ale Franţei. Încărcat de glorie s-a înapoiat în patrie, stabilindu-se în oraşul natal, Craiova“, notează Cosma Viorel. În sânul acestui taraf şi-a făcut ucenicia Nicolae Buică, căci tatăl său l-a lăsat sub ocrotirea fratelui său, Gheorghe.
La „Bazilescu“, în capitala Olteniei, a deprins Nicolae Buică dragostea de muzică. În amintirea anilor consumaţi în Craiova, el a scris mai târziu sârba „Craioveanca“.
Avea 14-15 ani când soarta a făcut ca drumul lui să îl întâlnească pe cel al fiicei farmacistului Paul Grepell, care după ce studiase vioara la Conservatorul din Praga, s-a întors în Craiova. L-a întâlnit la „Bazilescu“, şi a uimit-o naturaleţea arcuşului lui, aşa că i-a dat o recomandaţie pentru a urma Conservatorul din Bucureşti. Talentul muzical l-a ajutat şi a absolvit în numai doi ani instituţia.
S-a căsătorit apoi cu Elvira Pop, fiica unui arhitect, şi a reuşit într-un timp scurt, datorită acestui mariaj, să-şi completeze cultura generală învăţând la perfecţie franceza şi germana. Au luat împreună drumul Parisului spre a-l cuceri şi au reuşit.
Nicolae Buică a ridicat în scurt timp lăutăria veacului trecut la nivelul muzicii clasice „dezbrăcând-o de acele «floricele» îndoielnice ca gust artistic şi atât de vătămătoare originalităţii cântecului popular“. Cu el, termenul de lăutar interpret se schimbă.
