Într-o publicaţie pentru femei din anul 1938, numită Jurnalul doamnei, criticul şi istoricul literar Eugen Lovinescu făcea o trecere în revistă a celor mai recente talente feminine din literatură.
În acest domeniu, pentru a ajunge la ceea ce l-a preocupat, Lovinescu spunea că „în opinia publică se resimte de o prejudecată faţă de literatura feminină, care pleacă, fireşte dintr’o prejudecată cu bază mai largă faţă de însăşi facultăţile intelectuale ale femeei. Venită târziu la viaţa publică, mai ales în părţile aceste are orientului, femeia a întâmpinat şi întâmpină şi acum o ostilitate principială în toate revendicările şi manifestările ei, de ordin politic, social sau artistic”.
Sensibilitatea vibrantă a femeii
Criticul literar susţinea că prejudecata legată de femeie nu era nicăieri mai neîndreptăţită decât în artă. „Dacă în privinţa vigoarei intelectuale a femeei se mai pot ridica oarecare controverse, în ceea ce priveşte arta controversele nu mai sunt plauzibile; arta este o expresie a sensibilităţii şi nimeni nu a negat femeiei sensibilitatea ca însuşire esenţială şi chiar, adesea, covârşitoare, în dauna celorlalte două elemente ale sufletului omenesc, până la dezechilibru. Pe bază de simţire, de imaginaţie, de fantezie, cel puţin o mare parte a literaturii ce nu se reclamă de creaţia obiectivă, ci subiectivă, constituie manifestarea cea mai naturală a sufletului feminin şi oarecum habitatul ei normal. […] Elementul esenţial, generator, există însă: sensibilitatea atât de vibrantă a femeiei s’a realizat în toate literaturile într’o serie de mai opere lirice sau de imaginaţie”.
Acele rânduri, scria Lovinescu, „n’au ca scop de a emite generalităţi asupra literaturii feminine universale şi nici chiar exemplificări din literatura noastră de eri şi de azi, deşi apariţia doamnei Hortensia Papadat-Bengescu reprezintă expresia cea mai înaltă a unui gen, care şi el este expresia cea mai matură a epicei-romanul psihologic… Apariţia celor două volume ale romanului «Rădăcini» va dovedi în curând până unde a ajuns evoluţia epicei noastre marele talent al acestei scriitoare cu însuşiri dealtfel virile, căpătate mai mult prin disciplină şi muncă decât prin vocaţie, nu voi face decât să amintesc, din descendenţa ei, de alte două scriitoare de talent: Lucia Demetrius, despre care am mai scris, şi Cella Serghi, despre al cărei roman «Aţa de păianjen» sper să am altă dată ocazia de a scrie cu toată atenţia, pe care o merită un debut atât de matur…”.
Gurian şi Postelnicu, talente opuse, dar admirabile
Despre Sorana Gurian, Lovinescu scrisese în 1937 un foileton în Adevărul (Geneza artei), un fel de portret. „De atunci, scriitoarea a publicat trei admirabile nuvele în «Rampa» şi va publica în numărul de Noembrie al Revistei Fundaţiilor două altele («Medalionul» şi «Narcoza») tot atât de frumoase. Ea se află acum în ghips la Berck-Plage, în vila Myosotis în camera în care a zăcut Blecher, vila care s’a transformat, în «Inimi cicatrizate», în «vila Elseneur». Înainte de a pleca, mi-a lăsat un volum cu vreo douăzeci de nuvele şi un roman complect. Talentul ei e exclusiv feminin, făcut numai din sensibilitate, din erotism rafinat şi obsesiv, din fineţă psihologică, strict subiectiv, cu o notaţie graţioasă şi poetică, într’un admirabil stil spumos, imagestic, cu mişcarea sprintenă“.
Şi despre Bogdana Postelnicu – sau Eugenia Popp -, criticul Lovinescu scrisese tot în Adevărul. „De atunci, scriitoarea a publicat un mare fragment «Ioana» din romanul său în Vremea. Şi din acest fragment ca şi din cele pe care le cunosc din lecturi, reiese un talent mai puţin feminin în sensul lipsei de lirism şi a exuberanţei sensuale, dar încă subiectiv, printr’o analiză incisivă a unei stări de conştiinţă larvară, cu notaţii pregnante meticuloase, la rece, dar şi a unor frenezii specific feminine; stilul rămâne însă bărbătesc, sobru, fără inslaţie poetică, stil de analist de calitate, intelectual“. Aşadar, femeile nu pot fi acuzate de lipsă de talent scriitoricesc; cel puţin, ele pot fi împărţite în categorii: dintre cele mai feminine, sensibile şi senzuale şi dintre cele mai „bărbate“, mai reci, într-o literatură în permanentă schimbare, chiar şi după mai mult de cincizeci de ani.
