În focul premergător alegerilor electorale, e bine să mai porneşti la drum prin diverse sate şi comune. Te detaşezi un pic de gesturile orăşeneşti şi clasice de campanie şi rămâi, pe alocuri, surprins.
Celaru se află la vreo 47 de kilometri de Craiova. Am pornit într-acolo într-o dimineaţă în care cerul părea că-i mai jos ca de obicei; era o ceaţă ciudată şi frigul te cam strângea. Înainte să intrăm, pe rând, în satele comunei, am trecut şi prin… Uţuri, un sat pe care propagandiştii l-au rebotezat din Puţuri, lipindu-i un afiş mare şi roşu la începutul numelui. Rămânem un pic pe gânduri, râdem şi mergem mai departe.
Destinaţia e o comună cu cinci sate (Celaru, Ghizdăveşti, Marotinu de Jos, Marotinu de Sus şi Soreni) ce numără 4.700 de oameni care au, cu toţii, apă curentă, mulţumită unei reţele realizate printr-un program SAPARD. În satul-reşedinţă, Celaru, s-au investit 15.000 de euro într-un sistem de monitorizare video, iar celelalte comune vor urma pe listă de îndată ce vor fi şi ele conectate la internet. Astfel, spune primarul Stelian Celăreanu – nume predestinat – se va reduce şi numărul paznicilor, care acum sunt cinci, câte unul pentru fiecare sat.
Campanie? Nu.
Primarul Celăreanu şi viceprimarul Eugen Răsucea ne povestesc de nişte împăduriri. „Campanie“, ne răsună în cap un ecou, ca şi cum ne aşteptam la nişte plantări de 10-20 de copăcei pe trotuarele din Craiova cu trei săptămâni înainte de alegeri. „Nu, nu“, ne spun ei. „Avem de împădurit 150 de hectare“. Amuţim un pic. Ce-i drept, pădurea din comuna Celaru este o problemă deosebită. „Oamenii sunt învăţaţi greşit şi legile sunt blânde“, aşa că s-au pus pe tăiat şi, spun unii, pe vândut lemnele tăiate la cei care sunt chiar proprietari pe partea respectivă de pădure. „Furtul nu se stârpeşte, se diminuează“, zice primarul.
Plecăm către locul cu pricina. Un drum lăturalnic, de pământ, ne duce către pădure. Către viitoarea pădure. Cât vezi cu ochii, pământul e drept şi vreo 500 de oameni răsfiraţi de colo-colo sapă şi-şi fac treaba. Nu prea am mai văzut aşa ceva. „Se pichetează cu picheţi de trestie, se mocirleşte înainte de plantare“, ne spune Liviu Radu, executant. Pădurea, ce însumează 1.200 de hectare, este proprietate privată, iar împădurirea se face cu fonduri de la Mediu. În timp ce vorbim, oamenii continuă să sape, iar unii dintre ei se aşază mai la adăpost de vânt şi-şi pun să mănânce. Sunt plătiţi pentru munca lor. „Pădurea se pune de silvicultori. La anul vor veni întreţineri, ca la o cultură normală. Trebuie să avem grijă de ei până ajung la starea de masiv, când nu mai au nevoie de îngrijire“, completează executantul. 75% dintre copaci vor fi salcâmi, iar restul tecari. Numai pe 11 hectare, ni se dă exemplu, sunt 55.000 de arbori plantaţi. O medie, ca să vă daţi seama, la 100 de oameni care muncesc, e de şase hectare plantate pe zi. Le spunem la revedere şi le urăm spor la treabă. Vântul e afurisit şi bate, dar ei sapă în continuare. Aşa se încălzesc, ne spune cineva.
Muzeul strămoşilor
Am fost şi la muzeu. Da, Celaru are un muzeu numai al ei, în Marotinu de Jos. „Vetre Strămoşeşti“ este numele lui şi începuturile datează din 1912, când învăţătorul Marin Georgescu a expus pentru prima dată colecţia personală. La baza punctului muzeistic stă, însă, colecţia preotului paroh Ion Budulan şi a soţiei sale, învăţătoarea Victoria Budulan. Muzeul, aşezat pe un întreg etaj, deasupra grădiniţei de unde copiii deja plecaseră, strânge laolaltă în jur de 5.000 de exponate, care mai de care mai neînchipuite. Ne-am plimbat ochii şi amintirile din copilărie peste uşile de bordei, butelcuţele şi ploştile cândva pline cu apă sau alte licori, coarnele de cerb ce păreau că ies din perete sau portul popular. Toată atenţia ni s-a dus, însă, către o neobişnuită construcţie în sticlă. Căutam spărtura, căutam să vedem pe unde s-au pus toate acele bucăţele de lemn înăuntrul sticlei. Răspunsul era simplu – prin gura ei. Nu am mai văzut aşa ceva. Ne-am făcut cruce de mirare şi-am trecut în celelalte camere, cu buzdugane, amintiri din război, cu o scrisoare în original a lui Nicolae Iorga sau cu o Evanghelie din 1865, recondiţionată şi îngrijită. Muzeul „Vetre Strămoşeşti“ nu are taxă de intrare. El a fost făcut, spune primarul, pentru ca oamenii să-şi cunoască istoria şi să afle lucruri noi. La fel cum am aflat şi noi, la fel cum vor afla şi alţii.
În cele cinci sate ale comunei există câte o şcoală. Cele din Celaru şi Ghizdăveşti sunt încălzite cu centrale pe lemne, iar celelalte cu sobe. În total, sunt înscrişi 550 de elevi şi puţin peste 100 de preşcolari, iar transportul lor de acasă şi înapoi se face cu un microbuz, facilitate introdusă în comună încă de acum zece ani. Recent, şcoala veche a fost reabilitată cu fonduri de la Banca Mondială şi acum îşi aşteaptă inaugurarea. Lângă cele două şcoli, cea reabilitată şi cea din care copiii tocmai plecau, este şi dispensarul medical, nou-nouţ, cu trei medici de familie şi un stomatolog. În condiţiile în care Celaru are un buget anual de zece miliarde de lei vechi, în perioada 2008-2012, comuna a avut o absorbţie de fonduri europene de 170 de miliarde de lei vechi. „Dacă nu faci absorbţie, eşti mort!“, a spus primarul Celăreanu.
Biserica „Sf. Nicolae“, monument istoric
O altă construcţie ce-şi aşteaptă şi ea minunile, la fel ca multe alte monumente istorice din Dolj, este Biserica „Sf. Nicolae“ din satul Celaru, construită în 1830. Până acum, primăria a reuşit să repare la ea acoperişul, gardul şi instalaţia electrică, cu ajutorul a două miliarde de lei vechi ce au venit de la Ministerul Culturii. E o biserică de tip navă, cu ziduri ca de fortăreaţă, care, din păcate, sunt crăpate în mai multe locuri. Picturile au rămas frumoase, chiar dacă peste ele au trecut aproape 200 de ani. Această biserică se adaugă celor opt deja existente, slujite de şase preoţi, dintre care una este aşezată chiar lângă primărie. Nici pe-asta nu prea am mai văzut-o.
Pe drum, privirea ni se opreşte şi asupra morilor, două la număr, care aparţin celor două societăţi comerciale ce administrează, împreună, 3.500 de hectare de pământ. Ele le dau oamenilor înapoi 800 de kg/ha şi le plătesc şi impozitul, în condiţiile în care media de productivitate este de 2.900-3.200 kg/ha. În Celaru, se cultivă camelină, însă pe o suprafaţă mică. Ea poate fi folosită ca materie primă în obținerea kerosenului, combustibil pentru motoarele reactoare din aviație. În rest, orzul, floarea soarelui, grâul sau porumbul sunt principalele roade ale pământului, pe care oamenii le pot vinde, de ce nu, la târgul de săptămână organizat în fiecare duminică în Celaru, despre care primarul ne spune că e un târg serios. Mai sunt câţiva comercianţi care vin „cu de toate“, dar restul sunt acolo ca târgoveţi adevărați.
Ca în orice alt loc de pe lumea asta, mai sunt lucruri de făcut prin Celaru. Drumurile trebuie modernizate, trebuie făcută şi racordarea la reţeaua de canalizare în proporţie mai mare, dar şi spaţiile verzi sau iluminatul public. Mai mult, pe biroul primarului stătea şi acordul pentru ECO Dolj, pe care trebuie să-l semneze toate comunele şi municipiul Craiova, pentru a se putea lupta cu plasticul şi cu celelalte deşeuri care nu sunt biodegradabile. Am aflat şi că a fost concesionată o suprafaţă de teren pentru o mică clinică, în care se vor putea face analize şi operaţii de mică chirurgie.
Fiecare sat are problemele lui şi oamenii lui şi, în orice sat te-ai duce, trebuie să ştii să vorbeşti diferit cu oamenii, să te porţi altfel cu ei. Îi spunem „bun rămas“ lui Celaru, „la revedere“ lui Soreni, „pe curând“ lui Ghizdăveşti. Trecem şi prin Apele Vii şi Castranova şi, în final, prin… Uţuri. Ne oprim să facem o poză, căci aşa ceva… n-am mai văzut! Plecăm spre Craiova cu amintirea unei comune mai altfel, ca să le spunem şi altora povestea ei.
