După premiera românească de aseară a Naţionalului din Craiova cu „Hoţi“, scena din Bănie găzduieşte astă-seară un alt regal teatral, „Podu“, în regia şi interpretarea marelui artist Horaţiu Mălăele, cel care a declarat că în România băşcălia este la ordinea zilei
Dialogul cu Horaţiu Mălăele s-a purtat în Bucureşti, înaintea spectacolului de la Teatrul Teatrelor Romexpo „Femeia care şi-a pierdut jartierele“, comedie pusă în scenă de Silviu Purcărete, în care intervievatul GdS a făcut, ca de obicei, show.
– Domnule Horaţiu Mălăele, cum să mă adresez: dumneavoastră, maestre, domnul Mălăele…?
– Nu te formaliza! Ziceţi‑mi Horaţiu.
– Horaţiu, la cei 51 de ani împliniţi în august, ce te consideri a fi: actor-interpret de comedie, regizor, caricaturist, scriitor…?
– Ehee (râde). Am mai răspuns la această întrebare. Ce să mai spun? Nici eu nu ştiu! Unii, glumind, spuneau că eu sunt cel mai bun actor dintre caricaturişti, cel mai bun caricaturist dintre actori. Nu sunt nici una, nici alta. Am făcut lucruri la care cred că mă pricep, lucruri pe care le voi face şi în continuare deoarece sunt în folosul spaţiului comunitar. Altceva nu ştiu să fac. Aşa încât, dacă sunt uneori caricaturist sau alteori actor sau scriitor, consider că este felul meu de a da mâna cu semenii mei. Ce să adaug? Acesta-i felul meu de a mă exprima şi de a mă înţelege cu lumea înconjurătoare.
– Eşti un artist de „succesuri“. Când ai timp de toate? Care ar fi secretul acestei organizări a vieţii tale artistice? (Şi) ambiţia de oltean?
– Înainte de a răspunde, aş vrea să spun ceva legat de prima parte a întrebării tale şi, dacă vrei, poţi să închizi reportofonul. Într-unul dintre dicţionarele limbii române, pluralul cuvântului „succes“ este „succese“, dar şi „succesuri“. Aşa că miştocăreala sau băşcălia – care este o avuţie naţională – în care a intrat acea fată (Elena Băsescu- n.r.) a fost oarecum gratuită.
– Revenind la întrebarea propriu-zisă, când ai timp de toate?
– (Zâmbind) Între timp! Şi îmi găsesc timp să mă ocup şi de altele, nu numai de cele de care am vorbit până acum.
– Ca de exemplu?
– Mă ocup şi de tenis, atât cât pot eu. Tenisul de câmp este una dintre pasiunile mele stabile. Mă ocup, evident, de familie, de copiii mei, de mine… Atât cât pot, atât cât este necesar. Nu o fac pentru că sunt oltean sau, mă rog, gorjean. O fac pentru că, după cum cred că ţi‑ai dat seama din dialog, aşa mă simt bine. Şi, cum spune francezul, sunt bine în pielea mea aşa!
Craiova are o istorie şi o tradiţie fenomenale!
– Bănia era catalogată, la un moment dat, drept capitala fotbalului şi a teatrului românesc. Prin ochelarii de bucureştean ai lui Horaţiu Mălăele, cum se vede acum, în 2011, această „capitală“ a provinciei?
– Nu ştiu prea bine cum şi ce să răspund. Hai să-mi dau jos ochelarii de bucureştean!
– Şi cum se vede acum capitala Băniei?
– Pentru mine rămâne exemplară poezia lui Marin Sorescu, care, copil fiind, deschidea ochii asupra Craiovei. E acea poezie pe care o recită genial Virgil Ogăşanu, „Craiova văzută din car“.
– Şi Horaţiu Mălăele, prezent la Craiova la „Zilele Marin Sorescu“, recită genial din Sorescu…
– Sorescu este genial! Am fost în Bănie la aceste manifestări, sunt onorat că sunt invitat. Craiova, pentru mine, este un semn… Ca să spun aşa, Craiova a fost un ideal vizionabil. Mai apoi, mi-am format, dacă e bine zis, alte priorităţi. Pentru cei care ar vrea să minimalizeze Cetatea Banilor, ar trebui să ştie că această capitală de provincie are o istorie fenomenală, o tradiţie uimitoare. Sunt în Craiova mulţi oameni care cunosc poveşti extraordinare despre acest oraş minunat… Ar trebui vorbit cu oameni deştepţi, care ar putea înălţa Craiova, nu cu cei care o minimalizează, așa cum fac foarte mulţi, din această „necesitate“ românească, ciudată, de a… „macula“ totul şi de a intra în concasorul batjocurii naţionale.
Ţin cu Pandurii
– Trecând de la cultură la fotbal, cu ce echipă ţine olteanul din Târgu Jiu, Horaţiu Mălăele, mai ales că în familie există un fotbalist, nepotul Lucian Armand Mălăele?
– Armand nu mai joacă fotbal, acum se ocupă de o echipă de pitici. Atât cât mă pricep eu la fotbal, zic că nepotul meu a fost un fotbalist formidabil. Repet, nu sunt un cunoscător bun al fenomenului fotbal. Cât am fost mic, am fost pasionat de fotbal, doar atât. Am ţinut cu Pandurii… Şi ţin în continuare. Aud că au victorii sporadice, dar esenţiale, împotriva unor echipe mari…
– Cum a fost victoria împotriva Stelei, în deplasare!
– De câte ori aud de vreo victorie a echipei din oraşul meu de baştină, Pandurii Târgu Jiu, mă bucur mult, dar, cum spuneam, sunt pe dinafară de fenomenul fotbal, sunt paralel cu sportul ăsta.
– Să revenim la „sportul“ preferat, cultura. Ce aţi face dacă aţi fi ministrul culturii în România?
– În primul rând, o precizare: nu aş putea fi niciodată ministrul culturii.
– Ipotetic vorbind…
– Aş încerca să fac lucruri esenţiale, în primul rând, pentru teatru. Aş încerca să forţez uşile guvernului şi parlamentului pentru a se elabora şi aproba o lege normală şi oportună, Legea Teatrului în România. De ce? Noi, la 22 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, încă înotăm în smoala unei legi împrumutate de la răsărit prin anii ’50! O lege extrem de anacronică, prăfuită. Ar trebui făcut ceva în acest sens.
– Şi altceva?
– În prezent, se fac destule lucruri, dar eu aş încerca să fac multe lucruri clare. Probabil că se fac unele, dar sunt aproape invizibile.
– Şi ce lucru clar aţi putea face ca şi artiştilor să le meargă mai bine din punct de vedere financiar? La această întrebare, directorul Naţionalului din Craiova, Mircea Cornişteanu, mi-a răspuns că, în contextul crizei actuale, artiştii ar trebui să găsească surse de venit alternativ, adică un alt job.
– Sugestia lui Cornişteanu este o altă discuţie. Eu vorbeam adineaori de o nouă lege a teatrelor şi care să înlăture unele anacronisme de astăzi. Puţini oameni din afara fenomenului ştiu că în România de azi sunt actori angajaţi pe viaţă, „vieţaşi“, cum le spunem noi. Aceştia nu joacă absolut mai nimic de zeci de ani, dar au salarii mai mari decât ale actorilor tineri care joacă aproape în fiecare seară! Mi se pare înjositor. Evident, poate că acel actor „vieţaş“ nu este distribuit din varii motive – poate că nu-i în graţiile direcţiunii, poate are mai puţin talent, motive personale ş.a.m.d. Acel actor, nejucând, ar trebui totuşi să fie şi el ocrotit de legi esenţiale, de tip social.
O nouă carte: „Poveşti, poezii şi alte rătăciri“
– Aveţi o galerie de grafică satirică şi caricatură în centrul istoric al Capitalei, am văzut-o azi-dimineaţă, iar printre exponate sunt şi nuduri. Se vând mai bine nudurile?!
– Nu ştiu… Ba, am tot vândut nuduri. Cum să spun? A fost o deschidere spre acest subiect şi atunci am compus vreo 30 sau 40 de nuduri. Esenţiale, după părerea mea! Nudurile au şi nume. A fost, de fapt, o temă a Evei, iar acolo, în acel spaţiu de pe Smârdan, am găsit şi nişte soluţii bune…
– Ce surprize vor fi în această toamnă, ce pregăteşte caricaturistul Horaţiu Mălăele?
– Am multe lucruri în pregătire, nu neapărat în domeniul caricaturii. Am în lucru o plachetă intitulată „Poveşti, poezii şi alte rătăciri“, unde cititotul curios va găsi poveşti, poezii şi… alte rătăciri! Mai pregătesc nişte filme, spectacole, expoziţii de grafică satirică şi alte bunătăţi…
– Luni (astă seară – n.r.), pe scena Teatrului Naţional din Craiova se va juca piesa „Podu“, în care spectatorii din Bănie vor avea privilegiul de a se reîntâlni cu marele artist român Horaţiu Mălăele, în dubla sa calitate din acest spectacol, de regizor şi actor. Ce le urează „HORA“?
– Sănătate şi bucurii!
