Solidaritate şi egoism la românii vest-europeni

Acum două zile, am participat la o lansare de carte, un act cultural destul de rar în acest oraş în care cultura, alături de sănătate şi educaţie, este mereu sacrificată de autorităţile locale în favoarea investiţiilor în stadioane, parcuri de distracţii sau fântâni cântătoare. Am fost atras de ineditul situaţiei. Ne-a fost dăruită o carte scrisă de lectorul universitar Carmen Banţa şi editată cu sprijinul unui grup politic din Parlamentul European, prin mijlocirea unui europarlamentar român. Subiectul cărţii, un studiu de caz cu privire la migraţia românilor în Bruxelles-Belgia, sintetizat sub titlul „Sensurile unei identităţi“.  Am răsfoit această carte în ediţie bilingvă şi am redescoperit amestecul de solidaritate şi egoism care tulbură de câteva veacuri sufletul românesc.
În Belgia, trăiesc deja patru generaţii de români. Românii anilor ‘50, aşa-numita „generaţie pierdută“ între fosta şi actuala pa­trie, sunt românii marcaţi de traumele provocate de dictatura comunistă de tip stalinist, instaurată în ţară de tancurile sovietice. Aceşti români sunt puternic afectaţi de drama dezrădăcinării pentru că ei au plecat din ţară nu din dorinţa de a găsi un loc de muncă mai bine plătit, ci pentru că s-au opus stalinizării României. Au fugit pentru a scăpa cu viaţă. Surprinzător, tocmai aceşti români fugari din faţa comunismului sunt mult mai solidari decât generaţiile tinere de emigranţi. Generaţia a doua de români trăitori în Belgia sunt copiii acestor emigranţi. Pentru ei, România este mai mult o poveste, fie de dragoste, fie de groază. Românii generaţiei a doua sunt buni belgieni. S-au adaptat, au împrumutat ceva din egocentrismul capitalist, sunt rezervaţi în relaţiile cu ţara, privită mai degrabă ca un prilej de a iniţia o afa­cere comercială sau de a recupera niscaivai proprietăţi pierdute de părinţi, decât ca loc de origine.
A treia generaţie sunt românii născuţi în Belgia. Ei se consideră belgieni, România nu le spune prea mare lucru, aproape că au uitat că de acolo au venit bunicii lor. Sufletul lor este stăpânit de superficialitatea europenilor occidentali care vor doar să trăiască bine, fără să-şi pună prea multe întrebări existenţiale. Unii dintre ei mai încearcă să-şi găsească originile, să reînnoade firul către ţară. Ei rămân însă doar nişte cetăţeni belgieni. Românii celei de-a patra generaţii sunt familiile tinere, cu copii. Aceşti copii vorbesc româneşte, în casă, cu părinţii, doar dacă doresc asta, căci limba maternă este doar opţională. Este posibil ca această generaţie să fie ultima generaţie de români din Belgia. Copiii vor fi belgieni şi atât.
Europarlamentarul prezent la eveniment a mărturisit cu o tristeţe sinceră, fără vreo intenţie electorală, că românii din Europa Occidentală constituie cea mai dezbinată comunitate de emigranţi din această parte a Europei. Paradoxal, românii deţin un număr record de asociaţii culturale sau sociale. În ciuda acestei aparenţe de asociativitate, românii noştri sunt dezbinaţi. Legislaţia multor ţări din Europa de Vest oferă emigranţilor şi cetăţenilor de altă naţionalitate posibilitatea de a avea organizaţii cu caracter politic prin intermediul cărora să-şi promoveze interesele. Românii nu reuşesc să fie uniţi. Într-o vizită, undeva, într-un stat al Uniunii Europene, europarlamentarului român i s-a spus verde-n faţă: „Vreţi să facem ceva pentru românii dumneavoastră? Atunci, trebuie să-i determinaţi să fie uniţi! Să fie o singură voce!“ Redactorul cărţii, Toma Velici, a dat un răspuns la tristeţea europarlamentarului. Românii pleacă din ţară pentru că nu le e bine. Românii învaţă în ţară să fie egoişti şi lipsiţi de solidaritate. Politicienii români au datoria să-i ajute pe românii emigranţi să se adapteze printre străini, dacă acolo vor să trăiască, însă aceiaşi politicieni au o datorie şi mai mare, anume să facă viaţa din România mai bună, căci altfel ţara va rămâne pustie.
Există însă o zonă unde solidaritatea românilor este încă puternică: viaţa religioasă. În paginile cărţii este pomenit Mitropolitul Visarion Puiu, ierarhul ortodox fugit din ţară în 1945, cel care a reuşit să înfiinţeze, la Paris, prima Episcopie Ortodoxă Română din Occident. Judecat în contumacie, el a fost condamnat la moarte de guvernul pro sovietic de la Bucureşti. În prezent, urmând tradiţia întemeiată de Visarion Puiu, Mitropolia Europei Occidentale şi Meridionale, condusă de Mitropolitul Iosif, finanţează mai multe parohii ortodoxe pentru românii din Belgia, Biserica fiind, deocamdată, singurul loc unde românii rămân solidari.
Nu ştiu dacă lansarea de carte la care am participat a fost cumva şi un eveniment electoral. Ştiu însă că avem nevoie de adevăr, adevărul despre viaţa românilor prin­tre străini. Poate că, citind o astfel de carte, un europarlamentar român îşi va reaminti că este doar un slujitor al românilor şi nimic altceva.