Mă bântuie o întrebare

Contextul? E tot mai la modă conceptul lansat de fostul prim-ministru, Adrian Năstase, şi preluat de alţi politicieni, chiar contrari convingerilor economice ale lui Năstase. Conceptul? Celebra expresie: «Avem două Românii». Dar dacă avem trei Românii? A treia fiind desprinsă din primele două şi formată din «stranierii» care lucrează în străinătate? Am învăţat să îi respect mai mult pe românii din străinătate, pentru că sunt convins că o mare parte din creşterea economică este datorată lor. Din economiile lor, trimit bani acasă (anul trecut, cinci miliarde de euro), iar în primele luni ale anului 2007 – 1,6 miliarde de euro. Românii sunt cei mai mari investitori din economia românească, fie că vrem să recunoaştem, fie că nu. Doar că mi-e teamă că rolul lor se va diminua. Şi voi detalia. Dar conceptul de două sau trei Românii este doar o figură de stil. Doamne fereşte să devină o realitate! Cu bune şi cu rele, românii trebuie să îşi respecte ţara, să fie mândri de tradiţie şi să folosească orice pârghie pentru a-şi promova identitatea naţională. Eu, personal, sunt mândru că sunt român, şi datorez României toată educaţia mea de până acum. Cu bune şi cu rele.
Cine sunt investitorii străini? Sunt entităţi care plasează banii, având cel puţin una dintre următoarele trei ţinte: profitul pe termen scurt, profitul pe termen mediu, profitul pe termen lung. Unde plasează banii investitorii străini? În afaceri care sunt reprezentate de obiectul de activitate al societăţilor comerciale. Afacerea se poate naşte de la zero sau se poate prelua o altă afacere (prin privatizare – preluarea unei părţi, chiar şi majoritare, de la o entitate de stat, sau prin vânzare-cumpărare).
Am pornit în 1989 de la aproape sută la sută proprietate a statului, în ceea ce priveşte activităţile comerciale (excepţie făceau micile activităţi cooperatiste). Dar cum a fost construită proprietatea de stat? O parte, prin abuz, prin confiscare, prin naţionalizare. Altă parte, prin investiţii bugetare rezultate din taxe şi impozite, adică tot din banii românilor. În 1989, cei mai mari investitori erau românii. Din banii românilor s-au construit şi CEC-ul, şi ceea ce avea să devină în final Banca Comercială Română, şi SIDEX, şi Rafinăria Petromidia şi Comtim-ul. Tot. După 1989, cuvântul-cheie a fost „privatizare“, că e mai bine aşa. Astfel, o parte din proprietatea românilor gestionată de stat a trecut în mâini private, naţionale sau mondiale. Mâinile private naţionale au reprezentat tot capital autohton, iar cele internaţionale au însemnat preschimbarea prin vânzare-cumpărare a capitalului autohton cu cel străin.
Cine investeşte acum în România? Şi cât? Dacă privim suma investiţiilor directe de anul trecut, vom vedea 9,1 miliarde de euro – investiţii străine directe. Cele 9,1 miliarde de euro se împart aşa: o treime credite intragrup, adică 3,03 miliarde euro, şi două treimi – adică şase miliarde euro – participaţii la capital şi profit reinvestit. Creditele intragrup reprezintă banii pe care investitorul străin şi-i împrumută lui însuşi, adică firmei pe care o deţine în România. Pe banii ăştia, poţi conta pe termen scurt. Pentru că firmele rezidente îşi fac treaba, şi returnează împrumutul, plus dobânda acţionarilor de acasă. Deşi banii aceştia reprezintă investiţii străine directe, pentru a observa tendinţele, nu o să îi iau în calcul. Rămân şase miliarde de euro, din care 2,235 miliarde reprezintă banii încasaţi de statul român pentru participaţia de 36,8 la sută de la BCR. În numele trendului, scad şi banii aceştia. Rămân 3,765 miliarde de euro. Şi vă invit să comparăm această cifră cu suma de cinci miliarde de euro pe care au trimis-o românii celor de acasă. Şi vă invit să vă răspundeţi la întrebarea: cine sunt cei mai mari investitori din economia românească?
Să refacem calculul şi după primul trimestru al acestui an. Iată „ce se dă“: Investiţii străine directe: 1,31 miliarde de euro. Din care, creditele intragrup reprezintă o treime. Dacă le extragem, ne rămân 873 de miliarde de euro. Şi vă invit să comparăm şi această sumă cu banii trimişi acasă de români în acelaşi interval: 1,6 miliarde de euro. Cine a investit cel mai mult în România în acest interval? Tot românii. Mai mult, observăm că banii trimişi acasă reprezintă aproape de două ori mai mult decât investiţiile străine directe fără creditele intragrup. Cu alte cuvinte – scad investiţiile străine directe şi cresc banii trimişi acasă.
Şi vă spuneam, încă din titlu, că mă bântuie o întrebare: Care va fi următoarea Românie? Adresez şi îmi adresez această întrebare privind România ca pe un stat, în care investitorii vin cu bani pentru că randamentele sunt mari şi în creştere. De ce mă întreb? Pentru că, la un moment dat, ca să realizăm echilibrul macroeconomic şi pentru a-şi spori randamentele, românii va trebui să devină la rândul lor investitori în străinătate. Şi lecţia care ni s-a predat prin obţinerea de randamente mari în ţara noastră ar fi bine să o aplicăm şi noi. Pentru că, înainte de a fi România ţinta investiţiilor, a fost Cehia, a fost Polonia, şi aşa mai departe. Tiparul a fost acelaşi: obiectiv naţional – integrarea în Uniunea Europeană. Lucrurile au evoluat similar: creştere economică, scăderea inflaţiei, întărirea monedei naţionale, creşterea randamentelor bursiere. Toate aceste elemente şi multe altele au condus la profit pentru investitorii din România. Or, dacă puţinul capital autohton acumulat vrea să sporească peste graniţă, trebuie să identificăm altă Românie. În care să beneficiem de creşterea economică a acelui stat, de reducerea inflaţiei simultan cu întărirea monedei naţionale, de dobânzi mari care amplifică randamentul sumelor investite. Care va fi această nouă Românie? Va recupera Bulgaria? Va fi Serbia? Va fi Ucraina? Poate acestea, poate altele. Dar, atunci, mai apare o problemă: ce se va întâmpla cu cele cinci miliarde de euro trimise de români acasă? Banii aceştia susţin acum reducerea inflaţiei prin aprecierea cursului.
Ce se va întâmpla cu banii investitorilor străini, care vor descoperi, cu mult înaintea noastră, noile Românii? Banii aceştia susţin acum diferenţa mare şi în creştere dintre economisirea şi investiţiile ţării, măsurată prin deficitul de cont curent?
Ce se va întâmpla cu creşterea economică, impulsionată de investiţii, în condiţiile în care investitorii îşi vor marca profiturile? Vă invit să reflectaţi la aceste întrebări, în căutarea unei noi Românii.