Poveşti resorbite în spatele numelor, asta ascunde, de fapt, istoria străzilor din Cetatea Banilor. Locurile vechi continuă să trăiască discret în oraşul nou.
Biografie nu au doar oamenii, ci şi străzile, iar cartierele nu fac nici ele excepţie. O întoarcere în alte vremuri, o călătorie cu maşina timpului. Un prim popas în secolele XVIII-XIX. Altă Craiovă, Alt oraş, împărţit în mahalale, grupate se pare în jurul bisericilor, căci ele erau cele care dominau arhitectura zonelor. Ne oprim curioşi în mahalaua Bariera Diului. Corespondentul zilelor noastre al acestui loc pitoresc, Calea Bucovăţ. Mahalaua Băşică, alt loc care-şi poartă numele prin istorie de la forma turlei bisericii în jurul căreia se formase, ca o băşică. Mereu alte personaje care vin să dea culoare locului. Şi mergem mai departe, discret, căci ne simţim asemenea unor ciudaţi într-o lume atât de pură, de frumoasă. Îi urmează mahalaua Brânduşa. Şi astăzi o stradă îi mai păstrează numele. O conversaţie dintre doi localnici, ce aparţin timpului, ne dezvăluie un mister. Casa aceea, cea mai cea dintre toate, nu aparţine vreunei feţe luminate, ci chiar unuia dintre cei mai cunoscuţi tenori ai vremii, Grigore Gabrielescu.
La pas prin mahalalele urbei
Alt popas, mahalaua Dorobănţia, azi strada Bucovăţ, un loc al dorobanţilor, slujitori domneşti care asigurau securitatea urbei. Îşi împărţeau domeniul cu grădinarii şi pescarii. Participau deseori la serbările lor, îi iubeau şi respectau. Nu le ponegreau numele, ba mai mult, se închinau în faţa steagului care îi reprezenta. Nici birjarii nu erau mai prost văzuţi. Beneficiau de aceleaşi tratament. O armonie perfectă, cum rar îţi mai este azi dat să vezi. O mahala vecină, mahalaua Maica Precistă Oota, astăzi Liceul nr. 1, lângă vechile cazărmi, strada General Dragalina de azi. Piciorul străbate alte şi alte locuri, mahalaua Mântuleasa, pe strada Unirii de astăzi. Neguţătorii, mahalaua negustorilor de ieri, centrul vechi al Craiovei, în preajma Bisericii „Sfântul Gheorghe“. Alte şi alte locaţii, fiecare cu istoria ei, cu oamenii şi obiceiurile ei. Mahalaua Sfinţii Voievozi (Trei Ierarhi), aşezată pe fosta curte a fraţilor Buzeşti, păstrează urmele chiliilor ce serveau drept adăpost văduvelor de preoţi şi călugăriţelor, lipsite de mijloace materiale, care făceau contra cost servicii specifice bocitoarelor şi bătrânelor de astăzi, tămâiau mormintele boierilor şi oamenilor de seamă. Ziua începea în mahalaua acesta cu mult înainte ca întreg oraşul să se trezească şi părea tot timpul mai lungă, aşa că toţi cei care erau în căutarea unei zile mai mari poposeau în Sfinţii Voievozi. Un petic de pământ în care religiozitatea şi sfinţenia locului aduceau în faţa Domnului, în biserica ce trona peste casele din mahala, feţe nobile, Alexandru şi Aristia Aman.
Fiecare cu locul lui
Şi la Răscruciul de Peşte aveai să-i întâlneşti pe ei, pescarii. „Urmau un fel de drum al peştelui, de la Dunăre încoace. Aici îşi aveau prăvăliile, aici făceau schimb de mărfuri. Tot aici se puteau auzi cele mai frumoase poveşti pescăreşti ale timpului“, a precizat şeful Secţiei de Istorie şi Arheologie a Muzeului Olteniei, Toma Rădulescu. Şi brutarii aveau răscrucea lor. Răscruciul de Pâini. Ce mirosuri, câte soiuri de pâinici! Copiii adorau să se joace pe acele uliţe, căci, atunci când o pâine nu ieşea cum îi plăcea brutarului, acesta le-o făcea cadou, iar ei mâncau cu drag din ea. De fapt, nici un om al locului nu ar fi spus că nu păşea cu plăcere prin acele locuri. În perimetrul cimitirului Ungureni de astăzi, erau ei, tabacii, şi mahalaua Tabacilor. „Aici se tăiau oile, care veneau, cum era şi firesc, pe drumul oilor. Se tăbăceau piei, era ca într-o adevărată uzină“, povesteşte Toma Rădulescu. Şi aici ziua era mai lungă, căci, cum se auzea glasul cocoşului, ovinele începeau să behăie de foame. Alt animal trebuia sacrificat, altă piele trebuia tăbăcită, aşa că tăbăcarul îşi trăgea repede hainele pe el. Afară, la uşă, îl aşteptau ucenicii. Terminau în ceas de seară. Plecau însoţiţi de razele lunii, care venea să le arate drumul spre casă. La marginea Craiovei (zona Podişor de pe Carol I) erau vestitele zalhanale, unde stăteau vitele mari, dar şi caprele. Erau îngrijite pentru a ieşi în lume, la târgul ce se ţinea anual între 15 august şi 8 septembrie în zona Bisericii „Sfântul Dumitru“ de azi sau Piaţa Veche. Constantin Brâncoveanu se regăsea deseori printre târgoveţi. Era un eveniment deosebit, de la care nu putea cu nici un preţ să lipsească. Mai târziu, târgul avea să se ţină în zona Cinematografului Patria de azi. „Se îmbogăţeau negustorii din comerţ şi aşa de mare le era avuţia încât, pe la 1797, măcelarul Hristea, poreclit Belivacă, ajunsese să ridice un locaş de cult din banii strânşi din negoţ. Biserica s-a numit «Sfântul Belivacă», după numele celui care avusese grijă s-o ridice“, aminteşte Toma Rădulescu. Târgul se va muta mai târziu dincolo de strada Postenicul Firea, căci ajunsese să fie în centrul urbei, pentru ca în secolul XX să-şi găsească locul în Romaneşti.
Fiecare stradă cu personajul său
Maşina timpului îşi odihneşte motoarele şi poposeşte pe străzile Craiovei după primul război mondial. La acea vreme, putea fi văzut un personaj puţin obişnuit: „de înălţime medie, călcând cu paşi mari, măsuraţi, se distingea prin îmbrăcămintea puţin excentrică pentru aceea vreme, pe care o purta cu distincţie. Părea un englez rătăcit pe uliţele urbei. Purta pantofi cu limba mare tăiată în şuviţe, peste şireturi, ciorapi în romburi colorate divers, pantaloni bufanţi, tunică având pliuri în faţă şi în spate şi cu buzunare aplicate; tunica era închisă cu un cordon din aceeaşi stofă. Ceea ce făcea notă discordantă cu presupusa «ţinută englezească» era o lavalieră bogată, din voal şi un basc mare, după modelul celor purtate de pictorii parizieni. Cu o pipă scurtă ţinută între dinţi, parcurgea zilnic drumul dintre teatru şi restaurantul Minerva, unde-şi lua dejunul stropit cu un vin bun de Drăgăşani şi încheiat totdeauna cu o ceaşcă mare de cafea. Aici era socotit unul de-al casei. Cei care-l cunoşteau – şi nu erau puţini – ştiau că personajul era Iosif (Giuseppe) Vescovi, pictor-decorator al Naţionalului craiovean, care se bucura de o faimă de invidiat. Mărturisea totdeauna apropiaţilor că magazinele Craiovei îl atrăgeau în mod deosebit, iar fiecare tur pe Unirii era făcut cu plăcerea cunoscătorului tuturor deliciilor întâlnite în alte locuri europene de rară atracţie turistică“, povestesc Alexandru Firescu şi Constantin Gheorghiu în „Craiova, mon amour“.
Era un veşnic călător al străzii Unirii. Toată lumea când pomenea de acea stradă derula în memorie imaginea acestui personaj, om al locului care „se oprea, istovitor, în faţa vitrinelor de la «Paris Chick», «Paulon», «Landau», «Cehoslovaca», «Englezul», «Elefant», «Bosto», «La amiralul englez»- pentru că era versat în universurile confecţiilor, galanteriei fine, armelor de vânătoare, blănurilor rare, vopselelor etc. Era un nesăţios privitor în vitrina magazinului de bijuterii al Casei Mendel, dar mai ales îşi desfăta nările în magazinul de coloniale ale lui Nicu Fortunescu (nimeni altul decât fratele marelui cărturar craiovean C.D. Fortunescu). Admira cu voluptate proaspetele măsline de Volo, celebrele sardele «Robert» (cu familiarul lapon cu pipă şi harpon); mirosul fructelor exotice cele mai diverse se îmbina cu ale condimentelor şi brânzeturilor aduse din Franţa, Italia, Grecia şi Olanda. Iarna, împreună cu copiii oraşului, admira – tot ca un copil – jucăriile comandate de Fortunescu la Nurnberg.
Trăia aceste satisfacţii nu numai cu fascinaţia gurmandului, avid cunoscător a tot ceea ce poate însemna bucuriile vieţii, ci mai ales cu imaginaţia hrănită din călătorii, din periplurile europene ale unui artist meridional mereu îndemnat la rememorări“, notează cei doi mari scriitori în acelaşi manuscris despre Craiova de altădată. Aşa că era practic imposibil ca lumea să nu-l asocieze cu Unirii. Se întâmpla deseori ca între discuţiile dintre localnici să se încurce noţiunile: strada Unirii devenea strada Iosif Vescovi.
Locuri pline de istorie, străzi şi locuri ce poartă povestea prin lume.
