Un proces penal, un partaj, un loc care abia mai poate purta povara vorbelor pe care le-a auzit de-a lungul zilelor, adunate în luni şi apoi în ani. Este vorba de o sală de judecată.
O sală de judecată, într-o zi obişnuită. O atmosferă apăsătoare, un aer greu respirabil. Uşa ce separă sala de judecată de hol se deschide sistematic, enervant chiar. Unul vine, altul iese. Fiecare aşteaptă, probabil, citirea numărului dosarului. O forfotă continuă. Şi, în acest vacarm, judecătoarea îi dictează grefierei declaraţia unui martor. Într-un proces delicat, ne dăm seama. Un accident ce tinde să se înscrie în cotidian, o problemă mai veche: un ascensor a ucis un copil. Se pare că mama dă în judecată un vecin, care la momentul nefericitului incident îşi moderniza apartamentul şi care pare a fi vinovat, cel puţin în accepţiunea sa, de dispariţia prematură a copilului. Se audiază martorii.
O atmosferă apăsătoare
„Jur că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu“ sunt cuvintele care preced fiecare declaraţie a martorilor adunaţi în sala de judecată şi care abia se disting în gălăgia care se dezlănţuie ca la un semn pe hol. Să fi crescut atât de mult nerăbdarea celor de afară, care mai vin din când în când să-şi odihnească picioarele pe băncile din sală. Greu de crezut, căci în acest caz, zgomotul ar fi trebuit să deranjeze de la început. Explicaţia nu întârzie să apară: un ofiţer al penitenciarului îşi face intrarea în sală, prin boxa acuzaţilor, lucru care declanşează întreruperea, pentru scurtă durată, a procesului, căci judecătoarea îşi îndreaptă atenţia spre acest din urmă personaj: „Imediat am să-i iau. Mai am de luat două declaraţii. Ce nu mai au răbdare?“. Răspunsul judecătoarei avea să trezească însă indignarea în sală. Dovadă, comentariile: „Ce mai atenţie li se acordă unor deţinuţi! Ce atâta nerăbdare? Îi dai un pumn în faţă şi gata“. E, de, bluzonul pe care-l poartă e de vină. Era vorba de judecarea unui proces penal. Ne-am fi aşteptat ca, după zgomotul făcut la deschiderea uşilor, boxa acuzaţilor să se umple. Stupoare: aveau să-şi facă intrarea în sală doar trei inculpaţi. Şi alte minute de aşteptare. Mai mult decât aştepta sala. În principiu, nu atât de deranjante, doar cinci la număr. Vinovatul, un avocat al inculpaţilor, care nu este de găsit. Până şi atât de calma judecătoare pare a pierde ceva din tonul liniştitor, cumpătat. În fine, ca şi cum ar fi fost o vedetă, avocata intră în sala de judecată. Atmosfera devine parcă mai încărcată, mai apăsătoare. Aerul din ce în ce mai greu de respirat.
O iubire încheiată la judecătorie
În tot acest timp, doi spectatori care atrag atenţia. Ea o tipă cochetă, el îmbrăcat la costum. Din când în când îşi aruncă priviri. Pline de regret din partea ei, vrând parcă să spună că iubirea lor nu ar fi meritat să sfârşească aici, în locul acesta îngrozitor. Pe de altă parte, el o priveşte cu detaşare.
Tipic bărbătesc, am spune noi. Vrea să pozeze în tipul dur. Nu ştim ce îi aduce acolo, în acea sală, în care pereţii par să te sufoce. În sfârşit, le vine rândul. A doua înfăţişare. Avocaţii îi asistă şi încadrează. Din nou, unul lângă altul. Pentru scurt timp şi, poate, pentru ultima dată. Ea mai păstrează verigheta pe deget, el continuă să pozeze în tipul dur, care îşi urmăreşte doar cauza, fără a fi influenţat de vreun factor perturbator, ca de exemplu privirea ei dulce. Se face cunoscut şi subiectul dosarului: partajul. De fapt, un apartament de bloc, obţinut în timpul căsniciei. Ea n-ar fi vrut nici măcar o scamă din tot acel imobil, dar cu siguranţă dragostea lui. În schimb, mama sa caută răzbunarea, împingând-o într-un război pe care nu l-ar fi vrut. Şi totul numai aşa, în semn de răzbunare pentru durerea pricinuită fetei.
Şi el, deşi sub masca durităţii, pare să fie tot un pion într-un joc al părinţilor. Următoarea înfăţişare, peste două săptămâni şi atunci şi pronunţarea. O ultimă ocheadă şi cei doi foşti tovarăşi de viaţă părăsesc sala, păstrând gustul amar al atmosferei din sala de judecată şi al procesului care a venit să pecetluiască moartea iubirii. Plecă o dată cu ei, dar nu înainte de a-mi pune o dorinţă: „Fereşte-mă, Doamne, de a călca pe această potecuţă“.
