Cosmin Stanica are opt ani si o malformatie congenitala complexa la inima. Singura lui sansa de a trai, a invata si a-si putea ajuta parintii este o interventie chirurgicala. Prea costisitoare, din pacate, pentru o familie atât de saraca!
Sta pe-o buturuga, privindu-i pe ceilalti. Abia poate sa mestece. Din ciorba pe care i-a turnat-o sora-sa in farfurie, n-a luat de trei ori. Nu poate. Lingura e prea grea, imbucatura e prea grea. Chiar si efortul de a sta la masa, alaturi de frati si de taica-sau, e prea mare pentru el. Il oboseste. Inima lui, bolnava de când era un prunc, nu mai face fata nici unei munci: de a invata, de a umbla, de a mânca ori de a se juca. De a trai copilaria.
La patru luni, cântarea 2,500 kg
Pentru familia Stanica din Butoiesti, Mehedinti, nasterea celor patru copii a fost binecuvântare de la Dumnezeu. Oameni saraci, dar având credinta in suflet, atât Marius, cât si Raluca, nevasta lui, s-au bucurat nespus de fiecare zamislire a dragostei lor. Fiecare prunc venit pe lume era inca o dovada ca iubirea lor poate sa invinga orice greutati ivite in cale. Le intarea increderea in ei si intr-un viitor mai bun. Când l-au tinut pe Cosmin prima data in brate, acum opt ani, bucuria a fost peste masura: era al doilea baiat si cel de-al treilea nascut – deci inca un brat de fier care sa munceasca pentru bunastarea si fericirea familiei. Soarta a vrut insa altceva…
„S-a nascut normal“, povesteste Marius Stanica venirea fiului sau pe lume. „A avut trei kilograme jumate. La spital, cu ingrijiri de la medici, totul parea bine. Se dezvolta frumos, ca si ceilalti, mânca, plângea când trebuia, era un copil frumos. Pâna la vreo patru-cinci luni, atunci a inceput sa se simta rau. Obosea repede, era iritat, nu mai avea pofta de mâncare. Slabea vazând cu ochii, iar in scurt timp a ajuns numai pielea si osul. Când a scazut la doua jumate, am plecat cu el de urgenta la spital“.
Nici joaca, nici munca, nici scoala
Au mers intâi la Spitalul nr. 1, de aici i-au trimis la nr. 3, apoi inapoi la 1. Raluca si Marius erau disperati – copilul se stingea sub privirile lor. Nu mai aveau nici o speranta.
„Ne-au dat diagnosticul: malformatie congenitala de cord complexa. L-au tinut câteva saptamâni internat, pe perfuzii, pe tratament. Apoi l-au trimis acasa. Sansele nu erau mari, ziceau doctorii, dar trebuia sa-l ferim de efort, de oboseala. Cel mai bine era sa-l ducem la operatie, spuneau, asta era sansa cea mai sigura sa traiasca!“, spune Stanica.
S-au intors cu totii acasa, resemnati. Costurile interventiei chirurgicale depaseau posibilitatile lor. Cu un ajutor social de mizerie si cu cât mai câstigau muncind cu ziua prin Butoiesti, banii nu ar fi ajuns nici pentru drum. De la rude nu aveau cum sa ceara – amândoi se trageau din familii la fel de sarace ca si ei. Nu le mai ramânea altceva decât sa astepte mila lui Dumnezeu. Si sa-l fereasca pe Cosmin de vreun rau, sa-l ingrijeasca dupa puteri.
„Nu-l punem la treaba niciodata. Se mai duce cu sora-sa, seara, sa ia vaca de la pascut…“. Barbatul are lacrimi in ochi. Spera altceva de la viata. Spera ca toti cei patru copii – din care baieti ii daduse Dumnezeu trei – sa innadeasca intr-un fel saracia din casa. Cosmin insa nu ii poate ajuta. Si nici ei pe el. „Incercam sa-l scutim de orice efort. Nici de invatat nu invata prea bine, dar nici nu il fortam. De bine, de rau, trece clasa. Oricum, un copil de conditia lui ce sa faca in viata cu cartea?! Macar dac-ar fi bun de munca…“.
Singura sansa – operatie la Timisoara
Cosmin nici cu joaca nu se descurca – oboseste, i se face rau, cade din picioare ori de câte ori alearga in pas cu ceilalti. Asa ca s-a obisnuit sa stea mai mult pe margine, sa-i priveasca pe baietii de vârsta lui cum se hârjonesc in tarâna de pe ulita. Desi i-ar placea la nebunie sa li se alature, ramâne acolo linistit, cu lacrimi in ochi. Stie ca altfel iar l-ar lua salvarea, cum s-a intâmplat acum câteva saptamâni.
„Nu luase vacanta“, povesteste tatal sau. „Era noua-zece dimineata când ne-au chemat de la scoala: i se facuse rau, se ingalbenise, cazuse din picioare. L-am dus cu salvarea direct la spital!“. Din nou perfuzii, din nou tratament care sa-i intremeze cât de cât inimioara slabita. S-a pus pe picioare. Pentru cât timp insa e greu de spus.
„Ne-au spus iar de operatie. Ziceau doctorii ca trebuie sa-l ducem neaparat la Timisoara, acolo este un spital foarte bun, unde pot sa-i vindece inima. Ziceau ca trebuie introdus pe aorta un cateter, ceva de genul asta, care sa-i pulseze sângele, pentru ca inima lui nu poate. Altfel, fara operatie, nu se stie cât mai are…“.
Asezat in dunga mesei, Cosmin framânta cu degetele un dumicat de pâine. Nu poate sa-l duca la gura. E prea obosit…
