Astazi se comemoreaza 49 de ani de la moartea poetului Nicolae Labis, in urma unui „stupid“ accident de tramvai. Cea mai mare parte dintre literati considera ca poetul legendar, asemuit cu Arthur Rimbaud, a fost victima universului concentrationar in care a trait, a regimului dejist, a politiei politice infiintate cu opt ani inainte de moartea lui Labis. Nici pâna in prezent nu s-a dorit descoperirea cercului de suspecti, a companionilor Mariei Polevoi – balerina-solista la ansamblul Ministerului Afacerilor Interne, din acea noapte fatidica. Sunt si „scriitori“ care il acuza pe poetul Labis ca a fost comunist. Acesta era doar un simplu membru al Uniunii Tineretului Muncitor (UTM), exclus din organizatie, reprimit si santajat. Filosoful mistic Petre Tutea, inainte de a muri, spunea ca, pe vremea aceea, tinerii aveau optiuni politice de stânga, intrucât erau total dezinformati. Apoi, a marturisit: „Pâna la vârsta de 30 de ani, am practicat un marxism imbecil“.
Nicolae Labis s-a nascut in satul Malini din judetul Suceava la 2 decembrie 1935. Dupa absolvirea scolii primare din satul natal, a urmat studiile liceale la Falticeni si la Iasi. Compunea poezii si povesti inca din copilarie. A debutat publicistic la nici 15 ani, in ziarul „Zori Noi“ din Suceava (1950). A publicat poezii in revista „Viata Româneasca“ (1951). Dupa absolvirea cursurilor Scolii de Literatura „M. Eminescu“ din Bucuresti (1952-1954), a ocupat functia de redactor la „Contemporanul“, apoi la „Gazeta literara”. In 1954 a frecventat timp de un semestru Facultatea de Filologie din Bucuresti. Volumul de debut, „Primele iubiri“ (1956), este singurul tiparit in timpul vietii. „Lupta cu inertia“ a aparut postum, in 1958. Nicolae Labis, poetul devenit legenda, a murit pe 22 decembrie 1956, la ora 2.00 noaptea, nu inainte de a dicta, de pe patul mortii, ultima sa poezie, „Pasarea cu clont de rubin“. Labis a fost inmormântat la cimitirul Bellu, dupa ce convoiul a dat ocol mormântului lui Mihai Eminescu si in fata caruia a stat un moment.
„Pasarea cu clont de rubin
S-a razbunat, iat-o, s-a razbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.
M-a strivit,
Pasarea cu clont de rubin,
Iar mâine
Puii pasarii cu clont de rubin,
Ciugulind prin tarâna,
Vor gasi poate
Urmele poetului Nicolae Labis
Care va ramâne o amintire frumoasa…“.
Ce inseamna sa te numesti Labis?
Scriitorul Constantin Crisan, in plin regim comunist (1986), in putine cuvinte, a realizat, poate, cel mai reusit profil al personalitatii lui Nicolae Labis, in ciuda faptului ca cititul printre rânduri devenise obisnuinta: „Sa conduci un cenaclu la 13 ani; sa participi la o consfatuire scriitoriceasca la 15 ani, sa debutezi la aceeasi vârsta, apoi, la 16 ani, sa fii cautat de marile reviste ale tarii, sa devori – in mai multe limbi straine – poezie, proza, filozofie, sa-ti faci intr-un cuvânt, cultura, dupa steaua ta polara si s-o faci profund, sa fii laureatul pe toata tara – si tot la 15 ani – al primului concurs literar postbelic (…)“.
Tulburatoarea afinitate cu Arthur Rimbaud
Criticul literar Nicolae Manolescu, in urma cu peste doua decenii, a scris si a publicat un material despre afinitatea tulburatoare a lui Labis cu poetul francez Arthur Rimbaud, salutul poetului legendar devenind de-a dreptul enigmatic: „Este, desigur, mai mult decât o intâmplare, prezenta lui Rimbaud in «Pantheonul» lui N. Labis (alaturi de Villon si Miorita) si in care, daca poetul ar fi ajuns sa-l definitiveze, nu ne-ar fi surprins sa-i aflam pe Sadoveanu, Eminescu si Arghezi. Acestia sunt geniile tutelare ale poeziei lui, ultimii doi nenumiti vreodata, insa a caror «colaborare» secreta ne-o destainuie atâtea din metaforele «Primelor iubiri» sau ale «Luptei cu inertia» (…) Cea mai tulburatoare afinitate ramâne totusi aceea cu Rimbaud, evocat in versuri greu de uitat:
«Scuture-si pe bulevarde capitala româneasca
galbenii tei si suie-si slavii inegal, semet, contur,
Din vuirea de tramvaie si din ud pavaj sa-ti creasca
Evocarea mea frateasca, incâlcit strengar, Arthur!»
Ce inexplicabil, obscur indemn l-a facut oare pe Labis, mort la douazeci si unu de ani, vârsta mortii literare a autorului «Iluminatilor», sa-si adreseze emotionantul salut «din vuirea de tramvaie si din ud pavaj»?
Ce presimtire i-a dictat acest vers prin care destinele lor tragice se unesc in constiinta noastra? (…) Mort asa de tânar, inainte de a se fi realizat pe deplin, Labis joaca, pentru generatia care urmeaza, rolul poetului legendar“.
Labis citea pe ascuns carti interzise de comunisti
In urma unui examen de admitere, pe 15 septembrie 1952, Nicolae Labis a intrat la Scoala de literatura „Mihai Eminescu“ din Bucuresti. A fost coleg de serie cu Ion Gheorghe, Radu Cosasu, Mihai Negulescu, Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Lucian Raicu, Doina Salajan, Irimie Straut, Elena Dragos, Alexandru Popescu (Vergu), Ioana Zamfir, Atanasie Toma, Dumitru Carabat, Gh. D. Vasile, Horia Arama, Ion Grecea, Stefan Luca si altii. Labis invata la clasa de maiestrie a Veronicai Porumbacu. Alti profesor: Mihai Gafita (seminarul de creatie), Eusebiu Camilar, Mihai Beniuc, Nina Cassian, Mihu Dragomir (catedra de maiestrie artistica), Tudor Vianu (prelegeri de literatura universala), D. Micu, Ion Oana. Din aceasta perioada dateaza „Minimale“, caiet cenzurat, incluzând lecturi considerate ca fiind absolut obligatorii pentru un tânar poet: Rilke, Arghezi, Valery, Ion Barbu, Descartes, Hegel, Heraclit, Kant, Horatiu, Proust, Keats, Lukâcs… Labis avea un mit al lecturii si al bibliotecii, inca din copilarie.
Câteodata aveau acces la Casa Scriitorilor, unde rulau filme, se faceau intâlniri literare – urmate bineinteles de reuniuni tovarasesti – udate cu tot felul de bauturi. In perioada examenelor redeveneau seriosi. Invatau zi si noapte. Ii vizitau Sadoveanu, Camil Petrescu, Marcel Breslasu, Nina Cassian, Veronica Porumbacu, Eusebiu Camilar, Cicerone Theodorescu, Eugen Jebeleanu. Nici unul dintre ei nu voia sa se faca de râs in fata maestrilor. Labis mai citea si carti interzise cumparate de la anticari: Goga, Blaga, Arghezi, Bacovia. Mai mult, acesta renunta la cursurile de Filologie, „Stalin si problemele lingvistice… ale istoriei… ale geografiei“ nefiind pe placul sau.
Asa era pe vremea primelor iubiri, pe vremea lui Labis, caruia ii placea sa bea tuica indulcita cu miere de albine.
Excluderea poetului din UTM
Potrivit unor istorici literari, la sfârsitul anului 1952 se desfasurau alegeri de deputati la diferite nivele. Astfel, virtutile tinerilor scriitori au fost puse la incercare prin diferite modalitati, desi majoritatea dintre ei nu intruneau nici macar vârsta votarii. Erau chemati sa pazeasca in puterea noptii materialul electoral afisat pe strazile din preajma soselei Kiseleff, din Bucuresti, unde aveau sediul. De asemenea, aveau sarcina sa faca propaganda candidatilor inscrisi pe lista ce urma sa fie aleasa, integrându-se in rândurile celor care trebuia sa controleze listele de alegatori. Labis participase la toate aceste activitati. Sezatorile literare aveau caracter politic, in care Nicolae Labis excela in acel an cu interpretarea energica a poeziei „Marsul celor puternici“. Un oarecare poet, Nicolae Stoian, in anii ’86 scria in Luceafarul ca in 1955, când Labis abia terminase capodopera sa „Moartea caprioarei“, l-a insotit de doua ori la sezatori literare: „Ceea ce-mi amintesc bine este ca prima strofa paragraf debuta evocator, dramatic, de ti se facea parul maciuca“. La sfârsitul primului an al Scolii de literatura „Mihai Eminescu“, a avut loc excluderea lui Nicolae Labis din Uniunea Tineretului Muncitoresc (UTM). Mai avusese si un vot de blam fiindca Labis isi pierduse carnetul de membru, ceea ce i-a agravat situatia. Stoian, secretar al Comitetului UTM, nu si-a dezis „vocatia“: „Trebuie sa spun ca, spre cinstea lui comunista, in cele doua luni si jumatate cât a contat ca exclus din UTM, a avut o comportare demna, revolutionara, scriind chiar versuri de rezonanta celor maiakovskiene cu privire la cartile care reprezinta carnetul sau de comunist“.
Diversiunea si santajul, armele activistilor de partid
Intr-un articol-evocare intitulat „Poetul devenit de timpuriu o amintire“, semnat de Nicolae Stoian (absolvent si el al promotiei a treia, promotia Labis a Scolii de literatura), in revista Luceafarul (octombrie 1986), se straduieste sa descrie câteva momente traite alaturi de Labis, fireste in consonanta cu cerintele vremii si cu propria „constiinta“. Reproducem citeva fragmente care nu fac altceva decât sa descrie o diversiune foarte bine dirijata:
„Constiinta ma obliga sa nu trec sub tacere o anume intâmplare de la sfârsitul primului an al Scolii de literatura «Mihai Eminescu» respectiv excluderea lui N. Labis din UTM. Cum eram secretarul Comitetului acestei organizatii de la scoala amintita, faptele in mare imi sunt binecunoscute, cu atât mai mult cu cât acesta fusese unicul eveniment de o asemenea gravitate, care ne apare acum de-a dreptul ridicol.
Perversiuni comuniste
Intr-o sâmbata din luna iunie 1953, fuseseram invitati mai multi scriitori la o reuniune culturala ce se tinuse la Editura Tineretului, in strada Nikos Beloianis, unde se servisera diferite gustari si bere. Printre invitati ma numarasem si eu si n-as putea spune ca s-a facut exces cu consumul de alcool. Fapt este ca eu plecasem mai devreme. Colegul N. Labis impreuna cu o tânara poeta, si ea studenta a Scolii de literatura, se intorsesera ceva mai târziu, pesemne orele 24.00, intrând in incinta respectivei institutii prin strada Mihail Kogalniceanu, pe o poarta pe care noi o lasam intentionat libera pentru intârziati. Dupa ce s-au vazut in curtea Scolii de literatura, inainte de a patrunde in cladire, au mai zabovit la o masa de piatra de pe malul micului lac artificial decorativ, sarutându-se ca orice tineri care n-aveau mai mult de 18 ani. Fapt este ca Labis o sarutase cam patimas pe gât, lasându-i semne ca intr-un anumit cântec (invidie pe fata – n.r.)“.
„Respectiva colega dormind niznai de semnele ce le avea, intr-una din nopti a fost vazuta de o alta colega, fosta activista de UTM, femeie cam neluata in seama de partea barbateasca (diversiune sau sindrom NF – n.r.).
A fost de ajuns aceasta repede si parsiva ochire pentru ca sa se declanseze o intreaga ancheta de catre aceasta femeie rea, aparent aparatoare a moralitatii comuniste. Unul dintre primii care a fost insarcinat din partea conducerii scolii sa-l interpreteze pe Labis am fost eu, care n-am putut deduce nimic din pretinsele intentii de viol. E drept ca eu insumi, fiind foarte tânar, m-am limitat, cum mi s-a si parut firesc, la o simpla intrebare: «Bai cârlane, caci asa ii spuneam lui Labis in intimitate, spune-mi, ai vrut sa-i faci ceva?» «Ai, ba Nae, n-ai vazut ce i-am facut? Am pupat-o mai cu foc si atât – fapt explicabil la ora aceea si dupa mai multe sticle de bere» (presiunea «prietenului» Stoian pentru o noua diversiune – n.r.)“.
A urmat un simulacru de adunare generala a comitetului, nu inainte ca Stoian sa informeze organizatia de partid: „Cât priveste sanctiunea, in conditiile de atunci explicate mai inainte, trebuie sa spun ca, doar cu exceptia unuia, care s-a abtinut de la vot (adevarul este ca nu a existat o abtinere, ci un vot impotriva excluderii – n.r.), toti ceilalti participanti la adunare au aprobat propunerea referatului ca Nicolae Labis sa fie exclus din UTM, dat fiind faptul ca mai avea un vot de blam pentru ca isi pierduse carnetul de membru UTM (inclusiv Stoian a votat pentru excluderea lui Labis – n.r.). Intr-o discutie telefonica cu secretara CC a UTM, buna-cunoscatoare a insusirilor politico-morale ale lui Labis, mi-a spus sa-l reiau in evidenta , ca si când nimic nu s-a intâmplat (urma Festivalul Mondial al Tineretului si Studentilor, la Bucuresti si comunistii aveau nevoie de Labis ca de aer – n.r.)“.
Balerina Polevoi de la Ministerul de Interne
Moto:
„Dealu-i deal si valea-i vale, Curva-i curva pâna moare“
(din folclorul mioritic)
In „România libera“ din 17 septembrie 1979 a aparut stirea mortii Mariei Polevoi, singura care putea marturisi ultima seara-noapte traita cu Labis. O necunoscuta a decis sa rupa tacerea, in 1986, si sa-i scrie celui pe care il considera „cercetator“ la revista Flacara. Necunoscuta era fosta colega a Mariei Polevoi (rusoaica unsa cu toate alifiile – n.r.) si a semnat Em. B. , nume ramas strict confidential si in prezent.
Cu trei ani inainte de a iesi la pensie, Mariei Polevoi, in vârsta de 37 de ani, balerina-solista la Ansamblul Militiei (in 1959 a iesit la pensie, la vârsta de 40 de ani), i s-a pus „pata“ pe Labis. Din relatarile enigmaticei colege Em. B. reiese ca Meri, cum ii placea sa fie alintata, ori isi dorea o noapte de sex cu Labis, ori sa creeze o diversiune pentru disparitia sa. Probabil, ambele supozitii sunt adevarate. Nu stim pe cine la numit „cercetator“ si nici cine este domnul T. (probabil Gheorghe Tomozei – n.r.).
Em. B. a dat detalii despre noaptea de 9-10 decembrie, noaptea accidentului de tramvai. Scrisoarea ei a fost publicata de Stoian in revista Luceafarul din octombrie 1986. Iata câteva fragmente ilustrative:
„In zilele de dupa 9 spre 10 decembrie am fost acasa la Maria Polevoi care, profund impresionata de drama petrecuta sub ochii ei (inseamna ca era in tramvai – n.r.), s-a imbolnavit si o vreme nu si-a mai parasit locuinta decât pentru a merge, in calitate de martor, sa-si indeplineasca obligatiile fata de autoritati. Cele povestite mie atunci cu amanunte a dorit sa le uite si a evitat sa le mai spuna altcuiva.
In prima parte a serii, Poetul a sezut pe un scaun in fata Mariei, apoi ea l-a chemat si a stat lânga ea (actiunea se petrece la restaurantul Capsa din Bucuresti, in seara lui 9 decembrie 1956 – n.r.). Ii facea impresia unui copil mare, ciudat, ironic. A recitat la insistentele companionilor (nu se cunosc nici acum – n.r.) si mai mult pentru a scapa de gura lor. (o intâmplare se punea la cale – n.r.) (…) Era o foarte buna povestitoare. Ca sa-l uimeasca, i-a povestit câte ceva din viata de turnee, intâmplari din dincolo de scena dansatorilor. (…) Ei doi, femeia si scriitorul, au vorbit tot timpul pe un ton confidential. Ceilalti au inceput sa faca glume la adresa lor, lucru care l-a facut pe Labis sa se simta stingher si sa refuze «un pahar de impacare». In acest context, Maria Polevoi l-a invitat pe poet la ea acasa (in Calea Calarasi – n.r.). Pentru a nu lasa loc comentariilor, urma sa plece fiecare separat si sa se intâlneasca in statia de tramvai. Ceilalti voiau sa continue seara in alt local, de aceea Maria s-a vazut nevoita sa-i urmeze, nu stia cât ar fi fost de asteptat in statie (tradare sau diversiune? – n.r.). Nici Labis nu parea a fi dornic sa paraseasca vesela societate. (…) Au plecat la Victoria. In noul local, Labis n-a mai baut. Cei de la masa – companionii de la Capsa, au spus ca nu-i mai dau sa bea pentru a nu se ameti mai tare. (…) Trecând peste orice prudenta, Maria s-a dus la Labis, care era la o masa vecina, in picioare, si i-a spus ca ei pleaca. La usa, Poetul s-a alaturat grupului. Drumul parcurs si atitudinea «femeii» si a scriitorului in statie, pe refugiu, trebuia sa lase impresia ca cei doi aveau, intâmplator, acelasi drum, ca intre ei nu exista nici o intelegere“.
Enigmatica Em B. spune ca Maria Polevoi nu si-a iertat niciodata faptul ca l-a chemat acasa la ea, ca, intr-un fel, l-a indreptat catre „ceasul rau“. Nu si-a iertat ca l-a lasat singur pe refugiu: „A vrut sa ia tramvaiul din mers. O vitejie de baetan in fata unei femei care i-a aratat atentie, l-a considerat barbat“. Ore in sir Maria isi repeta aceleasi lucruri, isi facea reprosuri si plângea. Il plângea pe tânar, nu pe Poet!“.
Maria Polevoi a murit in garsoniera din Calea Calarasi, acolo unde a dorit sa-l duca pe poet, unde a trait singura. S-a sinucis in 20 iulie 1978, luând o mare doza de somnifere. A fost incinerata.
Maria Polevoi a decis sa escamoteze adevarul: cel al plecarii spre statia de tramvai Coltea. Iata marturia juridica a balerinei de la Interne: „Labis Nicolae a trecut pe lânga mine, nu m-a vazut si nici eu nu i-am dat atentie. (…) Ma gândeam ca a fost lasat singur“. Sa inchei cu acelasi moto?
