Neguţători din trecutul Craiovei

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Brutari, croitori, cojocari, bărbieri sunt doar câţiva dintre negustorii Craiovei de altădată. Îi putem cunoaşte astăzi călătorind prin pagini de cărţi uitate pe rafturile bibliotecii.

Cititorul îndrăgostit de mirosul paginilor îngălbenite, alimentat de setea de cunoaştere a trecutului unui loc drag sufletului său, îi descoperă şi pe meşteşugarii şi neguţătorii Craiovei de ieri.
Le citeşte poveştile cu nesaţ şi gustă din parfumul unor vremuri de demult, încercând să descopere acea părticică din sufletul său care aparţine trecutului.
Primul popas este în anul 1786, la povarna de rachiu a „dumnealui stolnicul Brăiloiu“, care făcea rachiu din bucate stricate. Catagrafia din 1832 îi arată că erau pe atunci în Craiova 17 fabrici, dintre care 16 tăbăcării („tahanale dă piei“) şi una de testemeluri vremelnică.
Se mai aflau în oraş căldărarii, ateliere de caretaşi, o năsturărie care făcea nasturi din cositor şi lemn şi o povarnă de rachiu vremelnică. „În 1852 Hers şi Alter, tovarăşi, aveau o povarnă de spirt în Despărţirea de Galben. Făceau spirt din bucate scoţînd cîte 500 vedre lunar. Îl vindeau cu 16 lei vadra. Tot ei aveau în acelaşi timp şi o fabrică de bere. Făceau bere din orz, scoţînd cîte 350 vedre lunar. O vindeau cu 4 lei vadra“, se menţionează în lucrarea „Meşteşugari şi neguţători din trecutul Craiovei (1666-1865)“.

Îndeletnicirile oltenilor

Îl cunoaştem şi pe boierul Petre Apostol, care avea în Craiova o moară mare, „cu maşină care prin foc de lemne lucrează“. Scotea făină de lux, de calitatea a doua şi griş. Se pare că aceasta a fost cea dintâi moară cu aburi din ţară, spun documentele vremii.
Mai existau în Craiova şi zalhanale. „Turcii nu consumau multă untură, fiind opriţi de Coran. Găteau cu unt, seu şi cirviş. Judeţele Olteniei erau obligate să dea turcilor, între altele, o mare cantitate de seu şi cirviş. Ca să se obţină această cantitate, se tăiau la Craiova numeroase vite mari, capre şi oi, de aceea sunt cunoscute în acest oraş multe zalhanale sau abatoare... În anul 1820 s-au scos de la caprele tăiate în zalhanalele craiovene, numai în 8 luni, 120.000 ocale de seu“, se menţiona în lucrarea mai sus amintită.
Călătorim mai departe printre paginile îngălbenite de vreme şi facem cunoştinţă cu bărbierii Craiovei de altădată. Meşteşugul lor era deosebit de bănos, căci ei nu se ocupau numai cu tunsul şi bărbieritul, ci făceau şi pe vracii, aplicau lipitori, tămăduiau răni, puneau membre fracturate în blăniţe, scoteaua măsele şi dinţi, făceau masaje.
„Pe lângă latura practică a câştigului pe care puteau să-l aibă, bărbierii jucau şi un rol social important, fiind un factor de seamă în tămăduirea suferinţelor trupeşti ale strămoşilor noştri. Bărbierii se bucurau de vază între neguţătorii oraşului. Ei erau chemaţi să semneze ca martori în zapise de vînzare, aşa cum fac la 1 octombrie 1735 Necula şi Radu. Aceştia pun semnătura pe un act prin care Neacşa vinde în Craiova un loc, o casă şi un cuptor de pîine“.
Alt episod despre bărbieri îl găsim povestit de polcovnicul Ioan Solomon. „Pe la 1810, cînd lupta sub comanda polcovnicului rus Rîbnicov cu o ceată de panduri romîni şi sîrbi împotriva turcilor, a fost rănit rău la cap, «scăpînd numai pojviţa creerilor nespartă» şi peste şase săptămîni s-a pomenit «în Craiova la un gearaf anume Anghel Bărbierul, lîngă zidul Baraţilor», care îl căuta. Fusese adus de pe cîmpul de luptă cu sania în luna lui mai, ca să nu i se strice creierii. Acest Anghel era şi gerah, adică chirurg“.
El a vindecat greaua rană a lui Solomon. Trebuie să fi fost mare meşter, dacă rănitul în loc să fie dus la unul din multele spitale ruseşti care erau în Craiova, a fost dus la acest bărbier, care l-a şi tămăduit.

Meşteşugari apreciaţi

Nu ai cum să nu-i întâlneşti, în călătoria prin Craiova de altădată, pe unii dintre cei mai vechi meşteşugari, brutarii, care se dezvoltau odată cu apariţia târgurilor, căci oamenii care veneau în locurile pline de comercianţi nu aveau întotdeauna pâine în traistă, şi trebuia s-o cumpere.
La fel de apreciaţi şi căutaţi erau şi cojocarii, conduşi de un chiurci-başă sau chiurciubaşă, căci în portul vechi al omului de rând, ca şi al boierului, căciula, işlicul, cojocul sau haina îmblănită erau în deosebită cinste.
Amintirile din trecutul negustoresc lui D. Hagi Theodoraky completează imaginea despre preocupările oamenilor locului.
„În întreaga Oltenie se creşteau în bălţile şi pădurile producătoare de ghindă un număr considerabil de porci, care se trimiteau la faimosul Steinbruch, vestit târg de vite din Ungaria, de unde producătorii se întorceau cu chimirele pline de aur, rasa mangoliţa sârbească introdusă de producătorii noştri fiind foarte căutată de unguri. Averile multora dintre milionarii Olteniei sunt făcute din acest comerţ.
Porcii aduşi din baltă sau păduri erau puşi pe porumb, pentru a-şi spăla carnea şi osânza, căci cei de baltă ar fi mirosit a peşte, iar osânza din ghindă nefiind consistentă prin noua hrană, după scurt timp era cu desăvârşire transformată“.
Documentele, mărturiile scrise despre meşteşugurile şi neguţătorii de altădată ne completează imaginea unei Craiove vechi cuceritoare cu al ei parfum de epocă.