Bachus, zeu de o zi la Bechet

Sâmbătă. Căminul Cultural Bechet. Să tot fie trecut de 9.00. Câţiva copilandri se fugăresc printre copacii stropiţi cu toamnă. Rumeni în obraji şi cu zulufii încinşi de soarele darnic în prima zi de noiembrie, lasă în urma lor hohote voioase de râs şi frunze răsucite sub tălpi. Se pitesc după trunchiuri, trag aer în piept, cât să mai prindă puteri, şi o iau apoi din nou la sănătoasa, gâlgâind de veselie. Se opresc în chiote abia când vreo fustă generoasă, ivită dintre norii de aburi, le taie calea ameninţător. „Stai la un loc, puşlama mică, acu’ te pieptăn cu linguroiu’ ăsta pe spinare! N-aveţi stare, ai? Ia întindeţi-o de-aici, că daţi peste ceaune şi vă opăriţi! Nu de alta, da’ ne ţineţi din treabă, mă, derbedei mici ce sunteţi!“, îi mustră o muiere zdravănă, cu ochii scăpărând sub basmaua înnodată la spate, vrând să pară supărată.

Sperietura e scurtă, însă. Cum se dumiresc că nu-i nici o primejdie, puşlamalele prind a se-nvârti pe lângă ea, hârjonindu-se, trăgând de şorţul înflorat şi înghiontind-o. Când primul zâmbet se revarsă în voie pe obrajii rotofei ai femeii, zgâtiile o zbughesc printre aburi, şterpelind, în treacăt, câte-o bucată de carne ori cozonac. „Bată-i să-i bată norocu’!“, râde femeia cu voie bună şi se întoarce la ceaunul ei, să-i potrivească jarul de dedesubt.

Aburii îi încing mai tare obrajii, iar aromele de varză acră, carne de porc, cimbru şi alte mirodenii îi gâdilă nările a plăcere. Mai lasă să clocotească niţel, apoi, cu lingura lungă, încearcă zeama roşiatică. „Numa’ bună“, zâmbeşte bucătăreasa cu profesionalism şi lasă lemnul deoparte. 500 de sărmăluţe, numai gata să le guste poporul, când va veni din alai. Îşi suflecă mânecile până la coate, se propteşte bine în picioare, ridică pe un drug de fier ceaunul de şase vedre şi-l duce la adăpost, înăuntru. Alături, suratele îi urmează exemplul: una linişteşte mămăliga, alta toacă pătrunjelul peste fasolea cu ciolan, încă una tăvăleşte lipiile să se dospească la foc mic. Mai încolo, lângă peretele căminului, câţiva bărbaţi pregătesc grătarele. Alături, nevestele porţionează hălcile de carne de oaie: generoase pentru oaspeţii de seamă, mai zgârcite pentru popor. Minutele trec. Ultimele fire de ceaţă se destramă, iar soarele cotropeşte parcul. Se-apropie de unşpe, ora la care a fost anunţată sărbătoarea. Din drum se aude, ca o părere, un arcuş vesel, gâdilând o horă oltenească. Chiuind, copiii se avântă la porţi. Într-o ultimă suflare, femeile mai deretică printre oale, apoi îşi întind mânecile flanelelor şi îşi scutură şorţurile înflorate. Se duc şi ele. Alaiul a ajuns.

Bachus a deschis sărbătoarea

După pancarta albastră purtând însemnele primăriei şi ale sărbătorii – a Vinului, ediţia a şasea -, un car tradiţional, cu roţi de lemn, cum îl meştereau odată bunicii noştri, şi tras de doi juncani pătaţi îşi poartă bogăţia în văzul tuturor. Buchete de tufănele galbene, violet, roşcate stau prinse împrejur, răspândind parfum dulceag de toamnă. Din loc în loc, ciorchini grei de strugure, alb şi negru, abia culeşi din vie, vorbesc despre rodul anului cel mai drag şi preţuit la olteni. Câte-o tărtăcuţă galbenă sau roşie înveseleşte aranjamentul, făcându-i pe spectatori să zâmbească voios, iar sus, din mijlocul alaiului de flori şi fructe, ridică oala de vin însuşi Bachus, zeul licorii fermecate. Alături îi stau două bacante frumoase şi zvelte, ajutoare în petrecere. Şi toţi trei, înveşmântaţi în straie albe, lungi până la glezne, şi purtând pe cap cununi de flori în aceeaşi culoare, salută regeşte mulţimea căzută în admiraţie.

Urmat de perechi de oltencuţe ducând coşuri cu bucate şi urcioare cu vin, legate cu ştergare cusute de mână, şi de taraful lăutarilor, carul trece de porţile căminului. Înaintează pe alee, printre oamenii înşiruiţi cuminţi, de-o parte şi de alta. La capătul drumului se opreşte, în ropote de aplauze, zeii coboară şi urcă pe scenă să dea bineţe tuturor. Lângă ei, primarul Bechetului, Costel Tulitu, se adresează poporului: „Declar deschisă acum, aici, la Bechet, Sărbătoarea Vinului. Pentru că întotdeauna am fost de părere că în viaţă trebuie să ne călăuzească pe toţi credinţa, folclorul şi omenia, astăzi vom sărbători cu muzică rodnicia pământului, vom alege cea mai bună roşioară şi vom afla care sunt cele mai gustoase bucate tradiţionale ale locului. Vă doresc petrecere frumoasă!“.

Petrecere pe săturate

Parcul Căminului Cultural. După prânz. De peste tot se ridică arome îmbietoare, plutesc deasupra mulţimii, se amestecă şi zboară până la drum, chemând alţi şi alţi oameni la ospăţ. De-o parte, pe o masă lungă, se aliniază vreo 20 de sticle cu licori: albe, roşii, roz. Cu mişcări profesioniste, câţiva bărbaţi – juriul – mânuiesc paharele cu picior, adulmecă buchetul, studiază culoarea şi limpezimea, apoi gustă, cu socoteală, lichidul fermecat şi, în cele din urmă, indică arbitrului nota. O bucăţică de măr sau de pâine ori una de friptură – primită, la schimb, de la concursul vecin, de bucate – odihneşte un minut papilele specialiştilor. După care, alt pahar – alt vin de Bechet – este examinat cu atenţie desăvârşită. Dincolo, la masa femeilor, farfuriile aburinde îmbată simţurile mai rău decât leacul vecinilor: ficat cu ciuperci, peşte umplut, copt în foaie de aluminiu, găină la cuptor cu mirodenii şi alte minunăţii tradiţionale, preparate de cele mai straşnice gospodine ale locului, trec din mână în mână, punând la grea încercare comisia de jurizare. Alături, un du-te-vino ameţitor: domni şi doamne la costume elegante şi pantofi lustruiţi, ţărănci primenite de sărbătoare, fugite, cu şorţurile la brâu, preţ de-o oră, două, de la treburile gospodăriei, să participe la ospăţ, „intruşi“ cu şepcuţe în culoarea puterii locale, lăsând deoparte politica şi amestecându-se cu poporul, năzdrăvanii de dimineaţă, înmulţiţi de câteva ori şi cuminţiţi, ca prin farmec, dar nu de vreo mustrare aspră, ci de bunătăţile înghesuite pe farfuriile ţinute strâns la piept, Bachus şi ale lui frumoase, scăpaţi de îndatoririle zeieşti şi reveniţi la identităţile de muritori – Marian, Cătălina şi Adina – şi chiar câţiva câini fugiţi de acasă, pe furiş, după stăpâni, cu toţii se înfruptă, fără ifose, fără pretenţii, din bunătăţile puse la dispoziţie din belşug: tocăniţă de oaie şi legume, sărmăluţe de porc cu mămăliguţă, fasole cu ciolan, berbec la grătar, mici şi peste opt vedre de vin, din cel mai de soi de anul ăsta.

Atmosfera e încinsă de taraful de pe scenă – rudarii Bechetului, care, chiar în clipa asta, îi aruncă primarului Costel Tulitu, cunoscut pentru talentul său interpretativ, provocarea, spre deliciul publicului pestriţ. Încântat, primarul alege fuguţa „Puşca şi cureaua lată“, iar picioarele spectatorilor frământă, fără voie, frunzele ruginite de pe caldarâm. Petrecerea se încinge, bucatele se topesc, vinul curge fără răgaz. Doar Antoaneta Nadu, cunoscută creatoare populară locală şi organizatoarea evenimentului, nu mai pridideşte cu alergătura, ţinând cu tot dinadinsul ca sărbătoarea iniţiată de ea şi reluată după trei ani de chinuitoare aşteptare să se desfăşoare fără cusur. „Am emoţii“, zâmbeşte fosta profesoară. „De câteva săptămâni mă pregătesc pentru Sărbătoarea Vinului. Nu accept nici o greşeală, mai ales din partea mea!“, zice, fugind la bucătărie, să se asigure că totul merge strună.

O pauză de câteva minute, cât să se anunţe câştigătorii concursurilor, umple publicul de emoţii. Între cei mai pricepuţi vinificatori, au fost aleşi, în ordine, Ion Popescu, Costel Tulitu (da, chiar primarul!) şi Florea Croitoru. Bucătărese neîntrecute au fost desemnate Maria Ghiţă, Maricica Ghiţă (talentul se moşteneşte, după cum se vede!) şi Veronica Popescu. După înmânarea premiilor de către invitaţii speciali Nicolae Giugea şi Vergică Şovăilă, viorile şi acordeonul restabilesc ordinea. Iar Sărbătoarea Vinului de la Bechet continuă, poate chiar până astăzi…