Schmidt, răscrucea unui destin

În preajma celui de-al doilea război mondial, îi ştiau un oraş întreg. Şi-acum, craiovenii îşi mai iau ca reper fabrica de la Schmidt. Nora celor veniţi din Austria să-şi facă un rost aici mai trăieşte. La 88 de ani, într-un apartament cu două camere, înconjurată de albume cu amintiri, povesteşte despre averea şi decăderea familiei…

O doamnă tânără, cu părul până la umeri, coboară dintr-un automobil decapotabil, aşa cum erau construite cele de la mijlocul secolului trecut. Alături, un domn înalt, cu mustaţă şi pălărie, cu palton lung, din cele până sub genunchi, îi întinde galant, zâmbind uşor, mâna. Pe lângă ei, oamenii trec, unii nepăsători, alţii curioşi, întorcând capul. „Poza asta e din vremea când încă eram căsătoriţi“, se aude vocea clară a doamnei Schmidt. Da, acel Schmidt care în perioada celui de-al doilea război mondial se făcuse cunoscut prin moara de pe strada Brestei şi fabrica de pe Severinului. Craiovenii mai iau şi astăzi ca reper intersecţia de la Schmidt…

Uşa verzuie a apartamentului de bloc se deschide încet. Un hol mic dă într-o cameră care, la rându-i, comunică şi ea cu alta. Încăperile au păstrat câte ceva din viaţa de demult, un tablou, o frântură de mobilier, o oglindă veche, adusă din străinătate, un covoraş sau o ramă îngălbenită. Pe marginea patului lipit de perete, cu părul des şi alb, în capot de casă, doamna Schmidt îşi sprijină coatele pe genunchii firavi. Este femeia fotografiată lângă maşina decapotabilă cu mai bine de 60 de ani în urmă. Părul negru a rămas la fel de bogat, numai culoarea s-a schimbat. Pe chipul neted de altădată şi-au făcut loc ridurile, pomeţii s-au subţiat, bărbia s-a ascuţit. Picioarele lungi şi drepte au fost îndoite de reumatism. Degetele sunt alungite, străvezii. Sinclitica Percec este numele de fată al bucovinencei din Pojorâta, o comună de munte aflată între Vatra Dornei şi Câmpulung Muscel.

Vrăjită de neamţ

Avea 19 ani când Carol Schmidt, înalt şi frumuşel, mai hotărât şi înfipt decât moldovenii, a cerut-o de nevastă. Venea de la Craiova, unde familia sa ajunsese din Austria, cu o generaţie în urmă. „Bătrânul Iulius Schmidt s-a căsătorit cu o fată foarte bogată, Meltzer se numea, din Bucureşti. Ei au avut trei copii: Paul, care mai târziu avea să moştenească fabrica de pâine şi să se însoare cu o nemţoaică, Aurica, măritată la Sibiu, şi Carol, soţul meu, cel cu moara ţărănească de pe Brestei. Pe mine m-a văzut la Cernăuţi, unde eram studentă“, îşi începe femeia povestea. Vocea-i răsună puternic şi clar. Datele curg fără nici o dificultate, memoria nu-i joacă defel feste: fiecare amănunt se leagă de cel precedent, fiecare idee vine în continuarea celeilalte. „În ’39, venise acolo concentrat. M-a văzut o dată la biserică – tatăl meu era preot – şi pe urmă a tot umblat să mă cunoască. La început, n-am vrut. Ce-mi trebuia mie neamţ?
N-aveam eu destui pretendenţi? Da’ a insistat şi într-o zi ne-am întâlnit. M-a impresionat, că era altfel, mai şmecher. Bucovinenii mei erau mai nătăfleţi de felul lor, mai moldoveni aşa…“, râde doamna Percec. „De Crăciun trebuia să mă logodesc cu un băiat din Cluj. L-am anunţat că totul s-a sfârşit şi, de câte ori venea Schmidt, o dată la două săptămâni, mă vedeam cu el. În mai, ne-am şi căsătorit“.

Dincolo de fast

Tânără, cochetă, frumoasă, singura fată a familiei Percec
şi-a făcut bagajele ca să-şi urmeze bărbatul în inima Olteniei. Dar lucrurile n-aveau să fie aşa cum visa ea. „A fost singurul aspect bun din toată afacerea asta. Peste câteva luni, ruşii au intrat peste noi“. Dintr-un tablou de pe perete, zâmbeşte mândră, în rochie albă. „Schmidt nu era deloc aşa cum îl credeam eu, aşa cum aş fi vrut. Era cu zece ani mai bătrân şi foarte posomorât şi tăcut“, spune Tica, având ciudă pe sine că n-a deschis ochii mai bine. Tica îi zic apropiaţii. De la Sinclitica, un nume mult prea lung şi ciudat pentru a fi pronunţat lesne. „Soţul meu moştenise moara de pe Brestei. În timpul războiului, i-au mers bine afacerile. A mărit-o, a mai cumpărat câteva terenuri în jur, a mai clădit o fabrică de paste făinoase şi a adus nişte utilaje din Elveţia. S-a descurcat. A, şi a mai construit un bloc mic pentru salariaţi, birouri, magazii, un atelier de tâmplărie, o instalaţie de spălat grâul tăciunat. Au început să curgă banii şi, odată cu ei, şi femeile. Că… aşa sunt bărbaţii, umblă“.

Pe lista Centrului pentru ajutorarea bătrânilor

„Nu toţi sunt la fel“, intervine, din holul acela puţin întunecat şi înghesuit între camerele apartamentului, asistenta socială. Vine în fiecare zi, de luni până vineri, câte două ore, aşa cum prevede contractul. Îi pregăteşte mâncarea şi i-o aduce la pat, îi mai cumpără câte ceva
de-ale gurii, ziare, cărţi, aeriseşte casa. „Nici nu ştii când trece timpul. Acum trebuie să merg şi la alţi bătrâni, în alte cartiere“, spune angajata primăriei. „Nu ştiu ce m-aş face fără ea. Pentru că nu mai pot să merg. Am un cărucior, dar mi-e frică să nu cad cu el, că mi s-au înmuiat oasele. N-am mai ieşit din casă de nu ştiu când. Cine să stea cu mine?“, întreabă fosta doamnă Schmidt, acoperindu-şi mai bine picioarele cu plapuma şi aranjându-şi pernele sub cap. Îşi potriveşte apoi bentiţa în culoarea halatului, ce-i acoperă o parte din păr. Din viaţa de lux promisă odinioară, cu rochii de seară, restaurante selecte şi petreceri pe vase de croazieră, n-au rămas decât pozele ţinute în albume sau în cutii din metal. De fapt, traiul acela „boieresc“ n-a durat prea mult. „În mai puţin de zece ani am divorţat“, ne taie pofta de poveste doamna Percec. Acum are din nou numele de fată. Dar se consideră tot o Schmidt, mai ales că, din căsnicia făcută în ’40, au rezultat şi doi copii…

Cu avion la scară

„Aveam… obligaţie «de serviciu» să rămân însărcinată. Era şi un fel de competiţie între fraţi, din pricina averii. Cine avea să moştenească tot ce lăsa familia Schmidt? Ceilalţi n-au avut copii. Vă-nchipuiţi ce bucurie pe soţul meu când am născut fata şi apoi, şi mai mare, când s-a născut băiatul! Era la război
pe-atunci, da’ chiar şi-aşa era tare mândru şi fericit că are cine să-i ducă numele şi averea mai departe“, continuă femeia. Agăţate de perete, unul sub celălalt, stau două tablouri cu cei doi moştenitori. Fata e plecată, din ’74, în Germania. Băiatul… este mort. „A mai trecut o vreme. Viaţa nu ni s-a schimbat prea mult, afară de faptul că ne era frică de ruşii care-ţi puneau revolverul în piept, înainte să te întrebe ceva. Soţului meu îi mergeau bine afacerile. Se ducea la Bucureşti foarte des, făcea petreceri. De câteva ori a fost arestat, că vânduse făină şi altcuiva decât armatei ruse. Dar
s-a descurcat mereu. Pe vremea aceea avea mulţi cocoşei din aur, covoare persane veritabile. Până în 1947, situaţia politică şi economică s-a schimbat prea puţin, iar soţul meu a făcut destulă avere încât să-şi închirieze un avion personal. Din cauza acestui avion, am pătimit mult, mai târziu, când încercam să-mi găsesc un serviciu“.

A început declinul

Asistenta se apropie uşor de pat. „Vă întrerup puţin, mă scuzaţi, să vă dau banii, că trebuie să plec şi eu“, spune în timp ce întinde 3,5 lei doamnei Schmidt. „Ăsta e restul, am luat ce mi-aţi spus şi atâta a făcut“. Bătrâna întinde mâna şi ia atentă bancnotele şi moneda. Când nu sunt prea mulţi, îi drămuieşti cu minte, altfel nu mai ajung nici de medicamente. Câteva secunde, gândurile s-au întors în prezent, la condiţia de acum, la singurătatea apartamentului cu două camere. „Da…, ca să fie mai ferit de arestări, s-a mutat la Bucureşti şi a început lucrările la o fabrică de gheaţă, în Pantelimon. Nu ştiu ce a făcut acolo, cum şi cu cine, cert e că, în momentul naţionalizării, m-am pomenit că întreabă «Ce ne facem, că nu mai avem nici un ban?». Cu ajutorul prietenilor, dar mai ales al… prietenelor, se duseseră dracului toate!“…

Lupta pentru o pâine

Din paginile unuia dintre albume, bărbatul cu mustaţă, cu pălărie pe cap şi palton peste genunchi, licenţiatul în inginerie la Graz, priveşte fericit. La braţul său, doamna cu picioare lungi şi drepte, în haine strânse pe corp, tânără şi frumoasă, fosta studentă de la Franceză şi Istoria românilor, râde fără grijă. „În ’49, a înaintat divorţ la Bucureşti. Am luat copiii şi m-am dus acolo. Am fost de acord. Numele Schmidt devenise o povară, mai ales după ce soţul meu ieşise din puşcărie. Fusese condamnat la zece ani, dar a scăpat numai cu un an la Canal. A fost o perioadă groaznică. Se făceau arestări, se confiscau averi. Peste noapte, deveniserăm duşmanii poporului. Vreme de 12 ani, am încercat să găsesc un serviciu, fără nici un rezultat. Rămăsesem doar cu cei doi copii. Până şi muncitoare la lumânări era greu să găsesc. Mereu eram «chiaburoaia lui Schmidt»“. Şi cei mici au avut probleme la şcoală, dar, de la Bucureşti, prin diverse relaţii, tatăl a reuşit să-i ajute. „Chiar dacă divorţasem, păstram legătura. A încercat să mai facă bani şi s-a angajat pe la nişte orezării. De acolo i s-a şi tras. S-a îmbolnăvit de rinichi şi vreme de trei ani am stat şi l-am îngrijit. Perioada aceea n-a adus nimic bun în viaţa mea. Tata a murit în ’52, apoi, în ’54, s-a stins unul dintre fraţi. Soţul meu a decedat în ’58 şi, doi ani mai târziu, în ’60, am pierdut-o pe mama…“.

Pâine cu marmeladă

„Soţul meu…“. Nu-i spune niciodată pe nume. Carol Schmidt este doar un cod social, rostit oficial. „Toţi au murit în mizerie, fără să mai spere ceva de la viaţă. În toată această perioadă, copiii n-aveau ce îmbrăca,
n-aveam lemne pentru încălzit şi nici ce pune pe masă decât atunci când mai reuşeam să vindem ceva de prin casă. Mâncam pâine cu fidea sau cu marmeladă şi erau momente când nu le aveam nici pe astea“. Se scutură uşor, ca şi când şi amintirile i-ar mai putea face rău. „S-a întâmplat odată – nu am să uit nicicând – să nu mâncăm nimic toată ziua. A doua zi dimineaţa, m-am sculat disperată şi m-am dus la un aprozar în Piaţa Veche. Acolo, mi-am umplut sacoşa cu de toate – brânză, ouă, ulei, cartofi – şi la casă i-am spus vânzătorului că n-am cu ce să plătesc. Am murit de ruşine, dar eram disperată. M-a privit şi mi-a spus că o să-i dau eu când o să am“. Când s-a angajat la Combinatul Chimic, au început să se mai ducă şi din necazuri.

Fără apă caldă

După 15 ani de muncă, Sinclitica Percec, fostă doamnă Schmidt, îşi drămuieşte cum poate mai bine pensia de 300 de lei, împărţind banii între medicamente, mâncare şi întreţinere. Cu fata din Germania mai vorbeşte uneori la telefon. Până acum o vreme, îi mai trimitea pachet, dar acum „le are şi ea pe ale ei. Iar eu n-am ce să caut acolo“. Fosta soţie a băiatului pe care nu-l mai are nu-i mai calcă demult pragul. „Nici nepotul. El are acum ce a mai rămas din fabrica de pe b-dul Titulescu. Şi alte afaceri. Are bani mulţi“. Relaţiile s-au răcit până la indiferenţă. Bunica şi nepotul sunt acum străini. Bătrână şi bolnavă, doamna Percec s-a lăsat pe mâinile unor vecini de bloc. „Am făcut contract şi ei
s-au angajat să mă îngrijească până mor şi să-mi dea o sumă mică de bani ca să mai cumpăr câte ceva de-ale gurii. În schimb, o să le rămână lor apartamentul ăsta“. Socoteala din târg însă… „Au oprit apa caldă pe motiv că se strică robineţii. Nici fata de la Asistenţă socială, când vine la mine, nu poate să-i dea drumul. Baie, vine şi-mi face o dată la două săptămâni. Iar banii nu i-am văzut nici acum. În rest, n-am ce să le reproşez. Eu zic că nu le cer mare lucru. Cred însă că le-am încurcat planurile. Nu se aşteptau să trăiesc atâta…“.