„Exatlon“, concursul TV difuzat de Kanal D în prime-time timp de cinci luni, a înregistrat audiențe record pentru România.
Cinci zile pe săptămână, show-ul a absorbit timpul liber a peste 1,7 milioane de telespectatori. Programul a fost un succes uriaș pentru că a avut de toate: un prezentator cunoscut (Cosmin Cernat); o destinație exotică (Republica Dominicană); o întrecere sportivă cu probe variate (atletism, înot, sărituri, bowling, handbal, fotbal, tir, etc); o confruntare între oameni obișnuiți, cu care telespectatorii se identifică (războinicii) și vedete (faimoșii); o identificare de gen (masculin/feminin) și de grup (România contra Turcia/Grecia/Mexic); bârfe, sex, relații familiale și, nu în ultimul rând, un premiu amețitor (100.000 de euro). Show-ul a exploatat la maxim dinamica și psihologia grupurilor (echipa roșie – echipa albastră) și a presupus excepționale unghiuri de filmare, o provocare pentru echipa tehnică. Exatlon a mixat toate ingredientele necesare, de aici și audiența fabuloasă. Emisiunea a avut un impact major în structura audienței Kanal D. O analiză a site-ului paginademedia.ro arată că publicul majoritar a rămas cel feminin (60%). Cu toate acestea, pe tronsonul orar al Exatlon, publicul masculin a crescut cu 73% față de perioada similară a anului trecut. Audiența emisiunii a urcat pe segmentul de vârstă 24-44 de ani (72%) și a scăzut pe segmentul 55 – peste 65 de ani (17-19%). Show-ul a adus în fața televizoarelor un public nou, care a crescut în general pe segmentul fără studii (241%), urmat de segmentul de telespectatori cu studii generale (55%) și medii (32%). Un tip de emisiune simplă, accesibilă tuturor, pe care am urmărit-o cu interesul ziaristului de presă scrisă care, în perioada 2015-2016, a descoperit și a învățat cum se produce o emisiune TV. Rezumând, succesul programului a fost resimțit până și la scara blocului, unde, în serile fără emisiune, copiii improvizau ad-hoc câte un circuit gen Exatlon.
Acum, să vă spun și ce nu mi-a plăcut la marea finală, în care lumea se aștepta să vadă o superconfruntare sportivă între cei doi finaliști, Vladimir Drăghia și Ionuț Sugacevschi. În loc de confruntare, finala s-a transformat într-un concurs de popularitate, în care câștigătorul a fost desemnat prin vot SMS. Profesioniștii din spatele emisiunii au gândit profitabil și au făcut o grămadă de bani. Publicul a fost însă dezamăgit. Drăghia a jucat inteligent, dar pervers, anunțând înainte de vot că va dona toți banii pentru copiii bolnavi de cancer. Or, contracandidatul său, Ionuț Sugacevschi, nu putea concura cu așa ceva. În fond, era un băiat amărât, care venise la Exatlon ademenit de premiul cel mare. Ca toți ceilalți, de altfel. Ar fi trebuit să se simtă vinovat pentru că-și dorea câștigul pentru sine? Sigur, donarea celor 100.000 de euro pentru un scop caritabil este ceva extraordinar și nu mulți ar fi avut puterea să o facă. Dar când judecăm trebuie să ne gândim că cei doi concurenți nu erau egali din punct de vedere social. Vladimir era bogat și celebru, Ionuț era sărac și necunoscut. Vladimir își permitea să renunțe la premiu pentru a da bine la public și a câștiga concursul, pe care cred că altfel l-ar fi pierdut. Aici controversele sunt nesfârșite: a influențat anunțul lui Drăghia votul sau nu? La final însă, Vladimir a plusat, anunțând că-l ajută pe Ionuț financiar, pentru a-și organiza nunta. O manevră isteață, dar lipsită de fair-play, prin care publicul era pus în fața a două imagini opuse. Într-o parte, îl avea pe bogatul, șarmantul, modestul și generosul Vladimir, iar în altă parte pe săracul, egoistul și mai puțin bărbatul Ionuț. Vladimir l-a îngenunchiat și umilit pe Ionuț, iar organizatorii nu trebuia să permită așa ceva. Conflictele permanente, trimful victoriei și umilința înfrângerii au fost exploatate însă la maximum de producătorii emisiunii, pentru rating. M-a mai intrigat la Exatlon acea combinație ambiguă între concursul sportiv și show-ul TV, cu reguli niciodată clare. Impresia a fost că uneori concursul a fost manipulat din culise de producători, în funcție de audiențe.
Exatlon a adunat în prime-time mai mulți telespectatori decât toate posturile de știri la un loc. 1,7 milioane de români au vizionat semifinala din 22 mai, pe un tronson orar în care cele mai urmărite trei televiziuni de știri nu au reușit să aducă în fața televizoarelor decât 900.000 de oameni. Exatlon a spulberat concurența într-o perioadă în care pe scena politică au fost detonate mai multe scandaluri cu impact major în societate: revoluția fiscală, scandalurile din sănătate și învățământ, explozia ROBOR și a inflației, tentativa de naționalizare a pilonului II de pensii, atacurile la justiție etc.
Fără îndoială, problemele menționate mai sus au un impact infinit mai mare asupra vieții reale a telespectatorilor decât Exatlon. Totuși, ficțiunea a bătut realitatea în audiențe. Este adevărat, consumatorul de divertisment diferă de consumatorul de informații, cei doi nu se suprapun. Cu toate acestea, o dată la patru ani, amândoi sunt chemați la urnele de vot pentru a-și decide viitorul. Oare, în baza căror informații și criterii votează consumatorul de divertisment? Statistic și generic vorbind, consumatorul de divertisment ar putea decide președintele României într-o confruntare electorală directă cu consumatorul de informație. Comparând cifrele de mai sus, realitatea pare rezervată unui public de nișă. De multe ori însă, publicul de nișă consumă, de fapt, o meta-realitate, creată prin manipulare de mediile de informare angajate politic. Ca și Exatlon, scena politică românească pare tot un show fără reguli, dar în care unii dintre concurenții eliminați găsesc mai mereu metode să revină în joc, iar la final fug cu banii. Când sunt prinși că trișează, ei contestă și desființează regulile. Jucătorii cinstiți sunt mereu eliminați, iar premiul este adjudecat de impostori și oportuniști.
Ingredientele de psihologie comportamentală folosite de creatorii Exatlon sunt naturale. Exatlonul politic folosește însă pentru manipulare concepte sofisticate și abstracte, gen „soroșism”, „stat paralel” sau „binom”. În această cheie, „Binomul” SRI-DNA este un concept negativ creat de presa de propagandă pentru a sparge colaborarea dintre serviciile de informații și procurori, pe marile cazuri de corupție. După ce „binomul” a fost spart, părțile componente (SRI și DNA) sunt anihilate separat. DNA – prin încercarea de revocare a procurorului-șef, Laura Codruța Koveși, SRI – prin denunțarea protocoalelor de colaborare cu alte instituții, întru eradicarea corupției. În interpretarea propagandei, „Binomul” este expresia statului totalitar și represiv, în care voința maselor este înfrântă printr-o conspirație ocultă. A se vedea în context cifrele umflate privind numărul de români ascultați de SRI în ultimii 14 ani (6 milioane, adică o treime din populația României). Alături de celelalte concepte create în laborator, „binomul” a făcut carieră în unele medii de comunicare, fiind promovat intens pentru justificarea unor acțiuni politice. Totuși, așa cum arătam mai sus, acele medii de comunicare au fost surclasate în ultimele luni de „exatlon”. Dacă punem la socoteală că mediile de comunicare au fost invadate de „fake news” (știri false) destinate mai puțin informării și mai mult manipulării, tabloul consumatorului de informație este aproape complet. În acest mediu ostil, cum mai poate concura știrea reală a unui jurnalist bine documentat cu o poveste-bombă, dar complet falsă? Consumatorul de pseudo-informații trăiește într-o meta-realitate. Polarizarea politică îi dezvăluie imaginea unei Românii fracturate, schizoide, debile. Discursul public îi arată o țară în care echilibrul și măsura nu mai există, totul este relativ, extrem și radical. O țară în care nimeni nu mai ascultă argumentele celuilalt, ci numai pe ale lui, în care fiecare este prizonierul propriei tabere, în care neutralitatea este un afront. În care analizele obiective, pertinente și echilibrate sunt puține la număr, iar fiecare trăiește în bula lui informațională, excluziv. Este gălăgie mare în spațiul public, un dialog al surzilor cu sonorul la maximum. Pe scurt, o țară de nebuni, în care fluxul informațional negativ continuu creează impresia unei „lumi rele”, plină de capcane, de pericole. Și ce ai vrea să faci într-o țară de nebuni? Să pleci, să evadezi… Unii dintre cei care nu reușesc să plece efectiv evadează virtual. Poate și în lumea reality show-ului, mai securizantă din punct de vedere emoțional.
