Luna, mai tânără decât se credea

Un nou studiu indică faptul că Luna ar fi apărut cu 100 de milioane de ani mai târziu decât presupuneau oamenii de ştiinţă, informează space.com citat de Agerpres. Principala teorie despre naşterea satelitului natural al Pământului indică ideea că acesta a apărut după ce o planetă misterioasă, de o mărime apropiată de cea a planetei Marte, s-a ciocnit cu Pământul în urmă cu aproximativ 4,56 miliarde de ani, la puţin timp după naşterea sistemului nostru solar. O serie de noi analize realizate asupra mostrelor de roci selenare indică faptul că Luna are vârsta cuprinsă între 4,36 şi 4,45 miliarde de ani, deci este cu cel puţin 100 de milioane de ani mai „tânără“ decât se credea.
Conform teoriei care susţine că Luna s-a format după o ciocnire dintre Pământ şi o altă planetă, la puţin timp după naştere, satelitul natural al Terrei ar fi fost un mare ocean din rocă topită. În prezent, cea mai precisă estimare a vechimii mostrelor de rocă provenite din acel ocean primordial de lavă indică vârsta de 4,36 miliarde de ani. Însă oamenii de ştiinţă au descoperit în mai multe locuri urme ale unui fenomen major de topire ce s-ar fi produs în urmă cu aproximativ 4,45 miliarde de ani. Astfel că cercetătorii susţin că acest eveniment cosmic catastrofal ce a dus la naşterea Lunii s-a produs în acea perioadă, cu aproximativ 100 de milioane de ani mai devreme decât se credea.
Această concluzie poate duce la modificarea înţelegerii modului în care a evoluat Pământul tânăr şi satelitul său natural, spun experţii. „Există câteva implicaţii importante ale acestei descoperiri care nu au fost încă explicate“, susţine Richard Carlson de la Carnegie Institution for Science din Washington, D.C. „Spre exemplu, dacă Pământul era deja format, un astfel de impact ar fi distrus atmosfera primordială ce ar fi putut să fie deja formată“, a explicat el.
Cercetătorii ştiu că vârsta sistemului nostru solar este de 4,568 miliarde de ani. Ei pot identifica destul de precis vârsta corpurilor cosmice relativ mici, aşa cum sunt asteroizii, observând când aceste corpuri au trecut prin evenimente de topire – o consecinţă parţială a căldurii degajate în urma coliziunii sau fuziunii dintre aceste obiecte. Spre exemplu, analiza meteoriţilor proveniţi de pe asteroidul Vesta (fragmente desprinse din asteroid care au căzut pe Pământ) a dezvăluit faptul că acest asteroid de 530 de kilometri lungime are vârsta de 4,565 miliarde de ani. Vesta s-a răcit relativ repede şi este prea mică pentru a reţine suficientă căldură internă care apoi să dea naştere fenomenului de vulcanism, conform lui Carlson.
Corpurile cosmice mari sunt însă mult mai greu de datat, susţine el. „Dacă întrebi ce vârstă are Pământul sau ce vârstă are Luna nu poţi primi un răspuns foarte exact. Probabil că Pământul a avut nevoie de o perioadă mult mai lungă pentru a ajunge la dimensiunile sale, prin comparaţie cu un mic asteroid aşa cum este Vesta, iar fiecare nou pas în evoluţia Pământului ca planetă tinde să şteargă sau măcar să ascundă dovezile etapelor anterioare“, a mai explicat Carlson.