http:http://www.youtube.com/watch?v=o1l0-XDH0x0
Laboratorul de Restaurare Conservare din cadrul Muzeului Olteniei este cel mai dotat şi mai bun din ţară. Acolo lucrează specialiştii care refac obiecte istorice, de patrimoniu, pentru ca noi să ne putem bucura de ele în cele mai bune condiţii.
Laboratorul de Restaurare Conservare al Muzeului Olteniei a luat viaţă la mijlocul anilor ‘70, după cum ne-a povestit şeful de laborator, Ţuţu Bărbulescu. Iniţial, aceste locuri în care se refăceau obiectele aveau personal specializat cam pe ceea ce zona geografică avea în patrimoniu: „Spre exemplu, aici nu erau decât restauratori de metal sau de ceramică“. Ulterior, oamenii şi-au dat seama că este vorba de un patrimoniu naţional şi nu de unul local, iar specialiştii au venit din toate domeniile. Astfel de laboratoare au început să ia naştere în Bucureşti, Timişoara, Cluj, Iaşi, organizate cumva pe zone istorice şi pe mari zone geografice.
Cel mai bun laborator din ţară
„Este ca la o operaţie“, spune Ţuţu Bărbulescu, care lucrează în acest domeniu de 40 de ani. Cu toţii sunt „chirurgi“ într-ale restaurării obiectelor. Toată echipa de 14 oameni face deseori această comparaţie cu medicina. „Vezi obiectul şi îţi închipui că pot interveni lucruri neprogramate, pe care nu le poţi amâna. Uneori ne apucă 11 noaptea în muzeu. Dacă te-ai apucat de o operaţiune şi descoperi ceva neaşteptat, nu poţi lăsa pe mâine“.
În jurul celor 14 restauratori pluteşte o atmosferă plăcută de modestie. „Noi suntem în spatele uşilor şi ne facem treaba noastră“. Sunt pasionaţi de meseria lor şi, după cum spune cel care îi conduce, „n-ai cum să fii sănătos la cap ca să lucrezi aici. Toate substanţele sunt toxice, cu grad zero sau unu de toxicitate. Mulţi restauratori mor de cancer“, spune Bărbulescu, însă, cu tehnologia actuală de la Muzeul Olteniei, gradul de protecţie este mai ridicat.
200.000 de euro s-au investit în acest laborator, unul cu mobilitate maximă. Este şi cel mai dotat şi cel mai performant din ţară şi, ceea ce e foarte important, a fost făcut cu cap: dotările sunt mobile şi pot fi mutate în fiecare dintre laboratoarele existente (metal, hârtie, ceramică, textile, investigaţii etc.), atunci când este nevoie de ele.
„Important e să-l salvăm”
Nici unul dintre restauratori nu poate să spună despre nimic despre cel mai important obiect pe care l-a refăcut. Gândirea lor este tipică unor salvatori, a unor doctori de obiecte istorice: „Pentru noi, importante sunt toate, pentru că nu sunt piese care se mai pot face. Ele reprezintă o parte din istoria noastră, bună sau rea, o parte din noi. Nu mă interesează că e un cui care se folosea la o bârnă sau o sabie medievală. Important e să-l salvăm“, spune cu pasiune Bărbulescu. Acesta completează, totuşi, că ei nu lucrează cu pacienţi care pot vorbi. „Medicii au marele avantaj că lucrează cu oameni care pot spune şi ei ceva. E o meserie amestecată între ştiinţă şi artă, deşi noi nu avem voie să improvizăm. Tu nu ai voie să îţi închipui că aşa ar fi trebuit să fie, ci să rămâi la ceea ce este“.
Să spunem că o bucată de pergament ajunge la Muzeul Olteniei. Ea trebuie dusă, în primă fază, în laboratorul de investigaţii fizico-chimice, pentru a i se face analize, iar apoi intră la restaurat. „Vă propun să nu fiţi curioasă, pentru că e atât de special procedeul încât nu poţi explica“, înd eamnă şeful de laborator. Totuşi, colegii săi încearcă, pe cât pot, să povestească despre munca lor, chiar dacă o fac în termeni pe care cei neinstruiţi într-ale restaurării nu îi înţeleg. După ce sunt refăcute, obiectele pleacă în depozitul cu circuit închis, în care are acces numai conservatorul, care le verifică starea constant şi anunţă restauratorii în caz de nevoie. Când este cazul, ele sunt incluse în expoziţiile de bază, dar şi în cele temporare, cu o temă anume.
Oamenii din spatele muncii
I-am cunoscut, la vizita noastră, pe Leonard Ionescu, Adela Dumitru, Cristina Ghiţescu, Claudia Lupu, Rodica Opriţescu, Alina Gărău şi Marinela Dinu. Cu toţii lucrau la câte ceva: o plăcuţă de bronz de pe vremea cavalerilor danubieni, un pergament veneţian din 1838, straie preoţeşti vechi, o rochie din secolul al 18-lea sau, în fine, fire textile îmbrăcate în metal, trimise întâi la analiză în laboratorul de investigaţii fizico-chimice. Au recunoscut, pe rând, că e vorba de o mare pasiune şi că sunt norocoşi să lucreze acolo. „Trebuie să simţi piesa, să vorbeşti cu ea. Nu oricine are privilegiul de a pune mâna pe un document medieval cu un sigiliu al lui Mihai Viteazul, spre exemplu“, ne povesteşte Cristina Ghiţescu.
„Sunt extrem de bucuros că eu şi colegii mei am reuşit să facem ceea ce nimeni nu-şi închipuia că se poate face în Craiova şi în România“. Ţuţu Bărbulescu se gândeşte şi la Salonul Naţional de Restaurare, dar şi la MATCONS (Conferinţa internaţională din domeniul conservării şi restaurării patrimoniului cultural), organizate la Craiova, unde au ajuns restauratori din toată lumea, numai din Australia nu. Zicând acestea, încearcă să explice cât de mult înseamnă prezenţa lor aici. „Ei aterizează în Bucureşti, stau şase ore în aeroport, apoi vine cursa noastră şi-i ia de acolo şi mai stau patru-cinci ore pe drum. Spre exemplu, în 2011, la hotelul la care au stat se auzeau pichamere şi era totul plin de praf. În momentul în care acceptă asemenea lucruri, înseamnă că ştiu de ce vin“. Organizarea unui astfel de salon se ridică la 120.000 – 130.000 de lei. Asta înseamnă transport, asigurări pentru obiectele transportate, expoziţie, catalog, cazare şi multe altele.
Spre final, vorbim despre obiectele din muzeele săteşti, uitate în paragină în camere vechi, pe rafturi prăfuite şi într-o tristă stare de degradare. Muzeul Olteniei a încercat să le preia, însă nu aveau o bază legală şi nici nu puteau să ia ceva ce nu le era donat. „Civilizaţia a reuşit să distrugă lucruri care erau foarte importante“, conchide Ţuţu Bărbulescu. Noroc că acelea care au mai rămas în această zonă a ţării sunt pe mâini bune: pe mâinile celor 14.
