Cultul monştrilor mumificaţi

Folclorul japonez este plin de demoni şi creaturi monstruoase, bune sau rele, care populează munţii, râurile şi mările, relatează www.ditadifulmine.com. Mii de divinităţi „naţionale“ sau locale alternează de la o regiune la alta, în onoarea lor fiind construite temple, capele, altare şi sanctuare. Dar nimic nu pare mai ciudat decât o serie de corpuri mumificate, care, potrivit legendei, ar fi aparţinut unor demoni. Printre mumiile japoneze se regăsesc monştri, sirene şi preoţi mumificaţi, unii cu un aspect mai degrabă ciudat, iar alţii categoric înspăimântători. În oraşul Kanazawa, prefectura Ishikawa, templul Zengy găzduieşte mumia unui demon cu trei capete. Potrivit legendei, un preot din acea zonă a descoperit mumia într-o cameră din templu, în  secolul XVIII. Capul demonului este expus publicului la fiecare echinocţiu de primăvară. Nimeni nu poate spune cu siguranţă de unde provine capul demonului sau cum a ajuns în acea cameră. Într-o altă prefectură japoneză, mai precis în Oita, oraşul Usa, o altă mumie este expusă într-un templu local. Descoperită în 1925, mumia s-ar afla, din câte se pare, sub influenţa unui fel de magie. Această convingere este întărită şi de faptul că descoperitorul său s-a vindecat de o boală gravă după ce a donat mumia. Alţi demoni mitologici sunt aşa numiţii Tengu, creaturi pe jumătate om, jumătate păsări, aflate, potrivit legendei, într-o luptă permanentă cu samuraii, care păstrează colecţii
întregi de mumii. În Hachinohe Museum, din nordul Japoniei, se află o mumie de Tengu, ca parte a unei colecţii care a aparţinut unei familii de samurai.  Trecând în mediul acvatic, în Japonia primele schelete şi mumii de sirene au apărut încă din secolele  XVIII şi XIX. Aceste mumii erau de multe ori create de pescari, care amestecau bucăţi de peşte şi alte materiale organice sau nu. Una dintre abilităţile pescarilor, dezvoltată de-a lungul timpului, de a crea falsuri cât mai reuşite, era aceea de a lungi cumva craniul maimuţelor, pentru ca mai apoi să le ucidă şi să le prindă în corpul peştilor. Nu în ultimul rând trebuie menţionată automumificarea. Această practică, interzisă în Japonia începând cu secolul  XIX ca urmare a cruzimii ceremoniei, derivă dintr-o practică budistă răspândită în aproape întreaga Asie. Aceasta prevede ca un călugăr, pentru că oricum corpul nu are nici o importanţă, dat fiind că este „o închisoare“ a sufletului, să traverseze trei etape, extrem de dureroase pentru a ajunge o stare corporală de mumificare după moarte, pentru a servi drept model următoarelor generaţii de călugări. Dintre sutele de călugări care au încercat această tehnică, doar 20 au reuşit. Şi este uşor de intuit care este motivul eşecului. Fiecare etapă durează ceva mai mult de trei ani, timp în care, într-o primă fază, călugărul se hrăneşte doar cu seminţe şi nuci, pentru a elimina grăsimea, în a doua fază se hrăneşte cu scoarţa şi rădăcinile coniferelor, consumând concomitent un ceai otrăvitor, obţinut din seva arborelui urushi, în timp ce în ultima etapă se izola într-un mic cavou de piatră care abia îi permitea să păstreze o permanentă poziţie de lotus. El primea un clopoţel, din care suna zilnic pentru a le face cunoscut oamenilor faptul că este încă în viaţă.